Azi mi-a cerut mama ajutorul în ale bloggerit-ului…parcurgând paşii pe care ar trebui sa îi parcurgă ea pentru a-i putea explica ce are de făcut, am ajuns la ciorne. Majoritatea erau goale, salvate cine ştie cum. Dar am găsit şi una care era un articol de sine stătător, scris undeva prin decembrie anul trecut. Citindu-l, mi-am dat seama că cel puţin din unele puncte de vedere, sunt constantă. Însă am realizat şi că sunt prea dură cu mine…ultima propoziţie consider acum că nu îşi are rostul şi nu îmi aduc aminte de ce am scris-o, pentru că nu asta simt…dar nu am vrut să editez…pentru că nu ăsta a fost scopul blogului meu, să-mi editez gândurile, ci să le pun pe “foaie” aşa cum vin şi cum se prezintă….aşa că vă las cu viziunea mea despre mine, atunci şi parţial şi acum.
Cine sunt eu…
…se întreba ea o dată. Eu sunt cea care îi înţelege pe toţi, care deseori vede dincolo de mască, dar care câteodată nu vede ce e fix în faţa ei. Sunt cea care mai renunţă la ceva ce vrea pentru ea în interesul altuia, deşi a spus că nu o mai face. Sunt o fiică, soră, nepoată şi prietenă bună chiar şi cu cei care nu merită. Sunt ceea ce are fiecare nevoie să fiu, dar încă nu ştiu cine vreau eu să fiu. Sunt cea căreia îi e frică să încerce, sunt cea căreia îi era frică de întuneric şi încă îi e ocazional, când i-o ia imaginaţia razna. Sunt cea care se transformă iar în copilul ăla speriat de 9 ani atunci când un cuplu se ceartă. Sunt cea care nu mai suportă ţipetele, dar care se trezeşte din senin că ridică vocea. Sunt ceea ce ai nevoie, dar nu vrei să vezi. Eram tot ce îşi putea dorea, dar nu a ştiut să aprecieze. Se pare că nu am fost niciodată îndeajuns şi probabil că nici nu o să fiu pentru că eu…nu exist şi dacă nu exist nu pot aduce fericire.
În fiecare zi mă trezesc în stilul meu caracteristic: punând ceasul pe snooze până când reuşesc să îmi ţin ochii deschişi. Asta e singura constantă din dimineaţa mea, sau prânzul, depinde cât de mult dorm ) Restul zilei decurge diferit de cele mai multe ori, depinde de cursuri, de responsabilităţi, persoanele întâlnite şi diversele activităţi la care “mă corup” etc.
O altă constantă este seara mea…seara când vorbesc cu tine, te văd, te aud, gătim împreună, ne uităm la film împreună, ne certăm, ne împăcăm…lucruri absolut normale de altfel. Cu toate astea tu nu eşti aici. Şi oricât de mult ar fi avansat tehnologia…nu e de ajuns. Te aud râzând acuma şi asta îmi aduce un zâmbet pe buze. Dar sunetul râsului tău e acompaniat de bruiaje, de “purici” şi de alte sunete care ajung pe fir, între laptopul tău şi al meu, de-a lungul drumului de aproximativ 2000 de km dintre ele.
M-am săturat de imagini înceţoşate sau îngheţate pe un ecran, de cuvinte întrerupte, de conexiuni pierdute etc. M-am săturat să fii doar o voce la telefon şi o imagine pe un ecran. Vrea să îţi aud căldura vocii, nu o versiune robotizată a ei. Vreau să îţi simt căldura zâmbetului pe care mi-l oferi mie şi nu unui webcam. Vreau să îţi simt căldura pielii şi nu doar să încerc să mi-o amintesc. Te vreau acasă, dar mai am de aşteptat puţin. Ştiu că ultima suta de metri întotdeauna ni se pare cea mai grea…
Cu alte cuvinte, cum bine au zis doi mari rapsozi în viaţă…pe numele lor 50 de bani şi Justin a’ lu’ Timberlache: “I’m tired of using technology, I need you right in front of me”
M-ai rugat să scriu. M-ai rugat cu lacrimi în ochi să scriu, temându-te pentru sufletul meu. Ţi-e teamă că o să mă pierd, sau că o să mă pierzi şi singurul loc unde m-ai regăsi ar fi printre rândurile scrise de mine…acolo unde e locul meu paşnic, acolo unde îmi găsesc liniştea.
Nici acum nu ştiu ce să scriu, ce să spun. Dar m-am hotărât să-ţi scriu ţie. Scrisori pe tipul vechi, într-un mediu nou. Într-o eră în care comunicarea poate fi realizată la fel de uşor cum este să respiri, o scrisoare clasică, scrisă de mână, nu mai prezintă nici un interes.
Să scriu despre viaţa mea nu are rost. Nu poţi decât să îmi oferi sprijin moral, sprijin care de atlfel înseamnă enorm pentru mine, dar viaţa mea nu poate să o trăiască altcineva în locul meu. Nu poate nimeni să ia decizii pentru mine şi să mă aştept să fie şi decizii bune. Trebuie să trăiesc şi să iau viaţa în piept. Deşi, când am ajuns la acest stadiu în viaţa mea, nu aş putea să îţi spun. Întotdeauna m-am aşteptat ca acest lucru să se întâmple altfel. Sau dacă nu altfel, măcar să mă simt pregătită pentru asta.
Şi ştiu că nimeni nu e pregătit pentru asta şi se uită mereu peste umăr sperând că acolo or să fie mama şi tata care să îţi spună dacă e bine sau nu şi când greşeşti să te ridice de jos, să-ţi îngrijească rănile şi totul să fie bine din nou. Instinctul ăsta rămâne cu tine, cu noi toţi, indiferent de relaţia pe care o ai cu părinţii, sau dacă aceştia mai fac, sau nu, parte din viaţa ta.
Dar asta nu mai contează acum, pentru că subit am deschis ochii şi nu mai ştiu încotro mă îndrept. Înainte de toate probabil că ar trebui să ştiu unde sunt ca să ştiu şi ce drum vreau să apuc. Ştiu doar ce vreau, dar nu pot să obţin asta până nu încetez să mai trăiesc viaţa altcuiva. Până nu scap de atribuţiile care nu îmi aparţin. Ţi-am mai zis, dar simt că trăiesc viaţa altcuiva şi deşi asta m-a ajutat enorm dintr-un punct de vedere, vreau să închei capitolul ăsta şi să deschid unul nou. Să deschid la o pagină albă care aşteaptă să poarte o istorie…o istorie nouă, care să fie doar a mea, cu bătălii, cu înfrângeri şi victorii, cu cotropiri şi desrobiri, cu suişuri şi coborâşuri….dar care să fie a mea.
Dacă asta înseamnă că trebuie să învăţ o altă limbă şi să las în urmă persoane dragi….cu durere în suflet şi multă ambiţie o să o fac şi pe asta.
Închei aici scrisoarea mea. Mi-au fugit din nou cuvintele. Au fugit şi se întrepătrund cu date dintr-o altă istorie…o istorie a presei narată de vocea calmă şi dojenitoare a unui profesor.
Sper să nu treacă prea mult timp până la următoarele rânduri. Până atunci primeşte-le pe acestea…sunt pentru tine.
Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de “comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.
Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….
Mă simt ca şi cum am intrat într-o casă părăsită şi sunt determinată să o fac ca nouă. În prima cameră în care am intrat şi probabil singura care nu era încuiată, m-am apucat să şterg praful. Şi sunt atât de fericită când văd că măcar un colţişor am reuşit să-l şterg de praf, dar vii tu şi aşterni praful la loc. Dar nu renunţ….şi mă apuc iar de şters praful, de îndreptat mobila pe ici pe colo…şi singurele dăţi când nu aşterni praful şi nu muţi mobila de unde am pus-o eu…nu mă laşi să ating ce am făcut. Să admir munca mea. Şi stau şi mă uit cu jind din afară în casă la colţişorul ăla care străluceşte acum datorită mie şi pe care probabil nu o să îl mai văd vreodată, dar aştept momentul în care o să deschizi iar uşa şi o să mă apuc să şterg praful în alt colţ în care o să mă laşi să fac asta. Ce doare este faptul că probabil la sfârşit o să vină altcineva să se mute în casa care o să fie ca nouă şi o să atingă locurile unde eu am şters de praf şi tot ce pot sa sper e că persoana respectivă o să menţină curăţenia şi că nu o să mai permită ca o casă aşa de frumoasă să ajungă iar in ruine….
) Restul zilei decurge diferit de cele mai multe ori, depinde de cursuri, de responsabilităţi, persoanele întâlnite şi diversele activităţi la care “mă corup” etc.
