Cine sunt eu…

…se întreba ea o dată. Eu sunt cea care îi înţelege pe toţi, care deseori vede dincolo de mască, dar care câteodată nu vede ce e fix în faţa ei. Sunt cea care mai renunţă la ceva ce vrea pentru ea în interesul altuia, deşi a spus că nu o mai face. Sunt o fiică, soră, nepoată şi prietenă bună chiar şi cu cei care nu merită. Sunt ceea ce are fiecare nevoie să fiu, dar încă nu ştiu cine vreau eu să fiu. Sunt cea căreia îi e frică să încerce, sunt cea căreia îi era frică de întuneric şi încă îi e ocazional, când i-o ia imaginaţia razna. Sunt cea care se transformă iar în copilul ăla speriat de 9 ani atunci când un cuplu se ceartă. Sunt cea care nu mai suportă ţipetele, dar care se trezeşte din senin că ridică vocea. Sunt ceea ce ai nevoie, dar nu vrei să vezi. Eram tot ce îşi putea dorea, dar nu a ştiut să aprecieze. Se pare că nu am fost niciodată îndeajuns şi probabil că nici nu o să fiu pentru că eu…nu exist şi dacă nu exist nu pot aduce fericire.

O altă constantă este seara mea…seara când vorbesc cu tine, te văd, te aud, gătim împreună, ne uităm la film împreună, ne certăm, ne împăcăm…lucruri absolut normale de altfel. Cu toate astea tu nu eşti aici. Şi oricât de mult ar fi avansat tehnologia…nu e de ajuns. Te aud râzând acuma şi asta îmi aduce un zâmbet pe buze. Dar sunetul râsului tău e acompaniat de bruiaje, de “purici” şi de alte sunete care ajung pe fir, între laptopul tău şi al meu, de-a lungul drumului de aproximativ 2000 de km dintre ele.

M-am săturat de imagini înceţoşate sau îngheţate pe un ecran, de cuvinte întrerupte, de conexiuni pierdute etc. M-am săturat să fii doar o voce la telefon şi o imagine pe un ecran. Vrea să îţi aud căldura vocii, nu o versiune robotizată a ei. Vreau să îţi simt căldura zâmbetului pe care mi-l oferi mie şi nu unui webcam. Vreau să îţi simt căldura pielii şi nu doar să încerc să mi-o amintesc. Te vreau acasă, dar mai am de aşteptat puţin. Ştiu că ultima suta de metri întotdeauna ni se pare cea mai grea…

Cu alte cuvinte, cum bine au zis doi mari rapsozi în viaţă…pe numele lor 50 de bani şi Justin a’ lu’ Timberlache: “I’m tired of using technology, I need you right in front of me”

Nici acum nu ştiu ce să scriu, ce să spun. Dar m-am hotărât să-ţi scriu ţie. Scrisori pe tipul vechi, într-un mediu nou. Într-o eră în care comunicarea poate fi realizată la fel de uşor cum este să respiri, o scrisoare clasică, scrisă de mână, nu mai prezintă nici un interes.

Să scriu despre viaţa mea nu are rost. Nu poţi decât să îmi oferi sprijin moral, sprijin care de atlfel înseamnă enorm pentru mine, dar viaţa mea nu poate să o trăiască altcineva în locul meu. Nu poate nimeni să ia decizii pentru mine şi să mă aştept să fie şi decizii bune. Trebuie să trăiesc şi să iau viaţa în piept. Deşi, când am ajuns la acest stadiu în viaţa mea, nu aş putea să îţi spun. Întotdeauna m-am aşteptat ca acest lucru să se întâmple altfel. Sau dacă nu altfel, măcar să mă simt pregătită pentru asta.

Şi ştiu că nimeni nu e pregătit pentru asta şi se uită mereu peste umăr sperând că acolo or să fie mama şi tata care să îţi spună dacă e bine sau nu şi când greşeşti să te ridice de jos, să-ţi îngrijească rănile şi totul să fie bine din nou. Instinctul ăsta rămâne cu tine, cu noi toţi, indiferent de relaţia pe care o ai cu părinţii, sau dacă aceştia mai fac, sau nu, parte din viaţa ta.

Dar asta nu mai contează acum, pentru că subit am deschis ochii şi nu mai ştiu încotro mă îndrept. Înainte de toate probabil că ar trebui să ştiu unde sunt ca să ştiu şi ce drum vreau să apuc. Ştiu doar ce vreau, dar nu pot să obţin asta până nu încetez să mai trăiesc viaţa altcuiva. Până nu scap de atribuţiile care nu îmi aparţin. Ţi-am mai zis, dar simt că trăiesc viaţa altcuiva şi deşi asta m-a ajutat enorm dintr-un punct de vedere, vreau să închei capitolul ăsta şi să deschid unul nou. Să deschid la o pagină albă care aşteaptă să poarte o istorie…o istorie nouă, care să fie doar a mea, cu bătălii, cu înfrângeri şi victorii, cu cotropiri şi desrobiri, cu suişuri şi coborâşuri….dar care să fie a mea.

Dacă asta înseamnă că trebuie să învăţ o altă limbă şi să las în urmă persoane dragi….cu durere în suflet şi multă ambiţie o să o fac şi pe asta.

Închei aici scrisoarea mea. Mi-au fugit din nou cuvintele. Au fugit şi se întrepătrund cu date dintr-o altă istorie…o istorie a presei narată de vocea calmă şi dojenitoare a unui profesor.

Sper să nu treacă prea mult timp până la următoarele rânduri. Până atunci primeşte-le pe acestea…sunt pentru tine.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

Azi am văzut cine e cu adevărat…şi cine nu mai e acum pentru că i-a fost luată o parte esenţială şi oricât m-aş chinui, nu ştiu dacă o pot readuce eu… şi m-am simţit mică, mică şi neputincioasă…un sentiment pe care-l întâlnesc din ce în ce mai des…şi nu pot să spun nimic pentru că şi-ar asuma vinovăţia şi nu are de ce…pentru că singurul vinovat deja a făcut destule daune şi încă face…şi din cauza asta s-ar putea ca soarele să apună înainte să apuce să iasă şi pe strada mea…

Şi când nu mai ai pe cine să ajuţi…unde găseşti puterea să te ajuţi pe tine?

Şi când îţi juri că nu o sa mai speri la nimic şi nu o să îţi mai doreşti nimic şi tot te vezi mergând uşor, uşor spre dezamăgire, ce faci? Ţie nu iţi poţi întoarce spatele să pleci…ce faci atunci când ştii că deşi e foarte mică şansa de a pierde din nou, ea există şi e mai bine să nu rişti, dar tot o faci…o faci pentru că ştii că merită şi eşti dispus să înfrunţi orice pentru a ajunge la scopul final. Şi făcând asta ajungi să speri că poate după toate greutăţile o să răsară soarele şi pe strada ta…dar undeva în sufletul tău ştii că e de ajuns să îţi pună cineva piedică şi se năruie totul. Dacă eşti vigilent, poţi împiedica asta. Dar ce te faci când răul e deja făcut  şi nu ai cum să întorci timpul să previi? Ce te faci când nu e vina ta, dar tot tu tragi ponoasele?

Ce faci când cuvintele iţi stau pe vârful limbii, dar nu le poţi rosti de teamă că ar strica tot?

Ce faci…

Azi, am primit o veste, glumă sau nu, nu mai contează, dar mi-a adus din nou aminte de ceva ce spuneam şi ultima oară când am scris aici. Nimic nu e constant. În mod special de data asta, am revenit la ideea că toată lumea pleacă. Orice ai face, oricât ţi-ai dori să stea lucrurile altfel, într-un final, într-un fel sau altul, toată lumea pleacă.

Începe cu părintele care pleacă de acasă în urma unui divorţ, prieteni din copilărie care se mută din cartier şi cu care pierzi legătura, apoi creşti şi în urma dezvoltării personalităţii şi a gusturilor diferite, mai pleacă nişte persoane…că nu mai aveţi nimic în comun. Mai creşti puţin şi ţi se întâmplă pentru prima oară să ai inima frântă…mai pleacă o persoană. Dacă tot ai crescut, vezi viaţa cu alţi ochi şi îţi dai seama cât de fragilă e…că ai 50 de ani sau 20 viaţa ta sau a altora se poate sfârşi oricând şi astfel mai pleacă cineva. Mai ai un părinte, dar el consideră că viaţa trece pe lângă el şi că eşti destul de mare să ai grijă singur de tine şi pleacă să călătorească. În călătoriile sale ajunge la concluzia că peste graniţe se trăieşte mai bine şi uite aşa ajungem la următoarea etapă:

Alţii pleacă de nevoie…că se simt neajutoraţi, că trebuie să îşi facă un rost în viaţă şi în România nu se poate. Genul ăsta de plecat e cel care mă doare cel mai tare. Pentru că nu mai ţine de lucruri pe care nu le poţi controla. E alegerea ta şi te simţi constrâns să o faci. Să te dezrădăcinezi şi să o iei de la capăt în altă parte a lumii fără familie şi fără prieteni, cu speranţa că într-o zi te poţi întoarce să îţi faci o viaţă alături de cei dragi.

Se întâmplă zilnic, şi în ziua de azi puţine familii pot spune că nu au pe nimeni plecat la muncă în străinătate.

Nu învinuiesc pe nimeni şi nu zic că nu e bine, pur şi simplu mă întristează că aşa stau lucrurile. Mă întristează faptul că ştiu că unii chiar nu de ales…că trebuie să plece.

…

Vă las şi cu o melodie în ton cu ultima parte a articolului

Evident geniul meu artistic e în vacanţă pe undeva, nu mai am inspiraţie, sau dacă am, nu am tragere de inimă să scriu. Am note şi notiţe peste tot prin casă dar nu sunt idei care se leagă, pur şi simplu gânduri care trebuie să le pun pe foaie altfel mă înnebunesc.

A venit vara, oarecum…e mai, dar e mult prea cald să susţinem că e un sfârşit de primăvară…de fapt e 29 mai e sfârşitul lunii, normal că e cald. Ignoraţi ultima frază.

Vreau şi nu vreau, simt şi nu simt, îmi pasă, dar de cele mai multe ori îmi e indiferent. Vreau să mă implic mai mult, dar nu văd de ce, oricum nu îi pasă nimănui.

Calc multă lume pe nervi în ultimul timp cu impasivitatea mea.

Stai prea mult la calculator, pe internet. De ce nu ieşi şi tu din casă?

Pentru că nu am unde să mă duc.

Mai ieşi şi tu la aer curat.

E geamul deschis, intră aer şi aşa.

Nu ţi-am mai zis să nu mai stai atât la calculator?

Şi ce vrei să fac?

Uite mai stai cu mine aici. Nu mai sta închisă la tine în cameră.

Mda. Trec de la calculator la televizor. Cum de nu am văzut diferenţa? Măcar la calculator îmi aleg ce fac şi ce văd, nu tre să îndur idioţenia altora. Sincer, simt că îmi scade iq-ul dacă mă uit prea mult la televizor zilele astea.

Şi aşa port discuţii de genul zilnic. Nu văd de ce se agită. Mie mi-e bine aşa. Socializez când pot (ştiu că ar trebui să fie mai des), învăţ când trebuie…exist. Supravieţuiesc.

Şi nici nu o zic în sensul în care o ziceam înainte. Nu. Mi-e bine. Sunt eu şi fac ce vreau. Am prieteni şi familie lângă mine, vine vara şi încep din ce în ce mai mult să îmi doresc să plec, să fac ceva. Între timp, tre’ să se termine sesiunea, să mă prind care e faza cu practica şi-apoi până în octombrie nu mai dau ochii cu Bucureştiu’

Am realizat, mai greu ce e drept şi încă trebuie să mă conving complet, că nu pot să mă leg de nimic. Toate lucrurile din jurul nostru sunt relative, singura constantă sunt eu. Şi chiar dacă mă schimb, e alegerea mea. Era o vreme când ziceam că probabil nu am fost destul de bună ca lucrurile să rămână aşa cum erau. Am realizat că sunt exact aşa cum trebuie să fiu. Lucrurile s-au schimbat spre rău, eu doar am evoluat spre bine, spre lucruri mai bune pentru mine. Am realizat că e bine să fiu egoistă (în limitele reduse, evident) şi să mă gândesc mai întâi la mine şi apoi la alte persoane, pentru că alţii nu se gândesc de două ori la mine înainte să ia ce vor pentru ei.

O singură concluzie am. Mi-e bine şi sunt bine şi nu îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel.

Vă las cu o melodie…că nu v-am mai recomandat nimic de mult.

Sper să nu mai treacă atât de mult până la următoarea postare.

Am observat un lucru. Nu mai sunt licurici. Când eram mică îi vedeam mereu. Ieri, citind o poveste despre un  cuplu la un picnic ce încercau să prindă licurici, mi-am adus aminte că ultima oară când am văzut  licurici, aveam cel mult 8-9 ani.  Acum lumina licuricilor e înlocuită  de capătul  arzând  al unei ţigări în mijlocul nopţii şi chiar dacă greierii încă se  aud, acum e o senzaţie mai plăcută să auzi hârtia arzând atunci când tragi din ţigară.

În altă ordine de idei…ştiu că nu am mai scris de mult…nu cred că mi-a dus cineva dorul îmi mai citeşte cineeva gândurile mele deprimante? (bine, Ana, ştiu că tu da ))

Nu s-a întâmplat nimic în astea 2-3 luni. Am reuşit să mai tai un lucru de pe “to do list-ul” pe care l-am făcut în urmă cu un an. Şi asta m-a făcut să conştientizet ceva ce Ana încearcă să îmi zică de mult: am realizat mai multe lucruri decât am pierdut. Sau chiar dacă în realizarea unui lucru am pierdut altele…în final merită. (Bine, ar fi fost frumos să NU îmi pierd buletinul în ziua în care am luat examenul de conducere, dar presupun că e schimb pe schimb).

Chiar dacă unele lucruri nu le-am realizat pe cont propriu, a trebuit să fiu împinsă de la spate şi uneori chiar să dezamăgesc persoane crezând că m-am lăsat bătută, în final pot să răsuflu uşurată că am mai tăiat ceva de pe listă. Vă mulţumesc că m-aţi bătut la cap atunci când tot ce vroiam era să renunţ şi vă mulţumesc că nu m-aţi lăsat să mă conving că totul s-a sfârşit înainte de a începe. Nume nu o să înşir…nu are rost. Pe mulţi vă port pe un tricou pe alţii în suflet. (că deh…cât de mare poate fi un tricou? )

Şi totuşi…unde sunt licuricii?