amintiri – partea a II-a

Prima zi în clasa a 10-a la noua clasă semăna oarecum cu cea dintr-a 9-a. Mai ales că m-am trezit iar cu o fată excesiv de prietenoasă care îmi întindea mâna pentru a face cunoştinţă.

– Bună! Eu sunt Ana!  Nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că o cunoştea pe Dana.

Expresia mea era aceeaşi din prima zi:

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, mai ales că aici colegii, mai multe colege de fapt, se cunoşteau deja şi nu păreau interesaţi de noile „achiziţii”. Era şi mai greu când Elena nu venea la şcoală. Şi asta se întâmpla destul de des, pentru că era mai bolnăvicioasă.

Ana stătea în bancă cu o fată, Maria. Nu ştiu de ce, dar era ceva ciudat cu ea. Nu părea dornică de a face conversaţie sau de a socializa, dar pentru Ana era o prietenă bună. Am presupus doar că nu agrea foarte multe persoane.      

Ele s-au cunoscut tot în prima zi de liceu, evident. O vreme nu au interacţionat cine ştie ce, dar după un semestru au început să se împrieteneasca. Asta e tot ce îmi aduc aminte din ceea ce mi-au povestit ele, sau ceea ce am înţeles. Nu e exclus să nu am dreptate. Memoria mea cam lasă de dorit, uneori.

Ana era genul de fată care se înţelegea bine cu toţi şi oricând era un conflict în clasă, ea era mereu acolo spunând că „cearta nu e o soluţie” şi părea că cea mai mare dilemă a ei era „de ce nu se pot înţelege toţi bine?”. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg că Ana era încă un copil. Un copil pentru care lumea era prea mare şi în mod clar nu era pregătit să înfrunte viaţa. Acum dupa 3 ani s-a schimbat, e mai puternică, dar încă speră la o lume mai bună şi e la fel de bună la suflet, dacă nu, chiar mai bună.

Probabil aceste observaţii asupra caracterului ei m-au făcut să mă apropii de ea. Părea singura din clasă cu care puteam să port o conversaţie şi, care ştiam că nu m-ar fi întors pe toate părţile apoi, să ma judece şi să mă analizeze.

Şi Maria lipsea destul de des, aşa că uşor, uşor eu cu Ana am devenit prietene. Presupun că noi două le-am apropiat pe Elena şi pe Maria şi în curând eram de nedespărţit.

Cu Maria e o altă poveste. Pe ea nu o puteam „citi” aşa de uşor ca pe Ana şi poate de-aia am fost atrasă de ea. Pe măsură ce am cunoscut-o mai bine am observat că majoritatea presupunerilor mele erau greşite. Avea un caracter foarte complex şi nici până în ziua de azi nu pot să spun că am ajuns să o cunosc în totalitate. Am observat totuşi că odată ce ajungi să o cunoşti mai bine, nu ţi se mai pare nimic ciudat la ea.

Mă aşteptam ca după o vacanţă de vară în care nu ne-am văzut, legăturile să se piardă. Dar spre surprinderea mea plăcută, nu a fost aşa.

Eram patru fete cu personalităţi total diferite. Poate că asta ne-a unit. Mereu aveam dezbateri şi ne contraziceam pe tot felul de teme. De obicei Maria făcea front comun cu Elena împotriva mea şi a Anei. Desigur că au fost momente, şi multe, în care eram toate trei împotriva Anei.

Nu de alta, dar spiritul ei poetic ne exaspera câteodată.

Cu toate astea, consider că asta e una din cele mai mari calităţi ale ei: abilitatea de a vedea frumuseţea în cele mai simple lucruri, de a se bucura de cele mai neînsemnate lucruri şi de a simţi tristeţea atunci când se pierde ceva cu o valoare care nu ţine de material.

Elena a fost sufletul „cvartetului”. Ea e cea care poate zâmbi atunci când lumea ei se dărâmă şi cea care mereu ne-a smuls zâmbete în cele mai grele perioade, cea care ne-a făcut să râdem din toată inima şi care ne-a arătat că problemele, oricât de mari ni s-ar părea, nu sunt decât frunze în vânt. Nu o să uit niciodată vorbele ei: „Ia-uite mă! Copiii mor de foame în Africa şi tu zici că asta-i problemă? Trecem noi şi peste asta!”

Maria era cea care ne aducea mereu cu picioarele pe pământ. Nu-i plăcea să se complice, mereu găsea varianta cea mai simplă şi eficientă de a rezolva o problemă şi era cea care găsea soluţii pe ultima sută de metri. De multe ori ne-a împins de la spate să facem ceva, chiar dacă şi ea trebuia motivată îndelung pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Eu…cred că eram „glasul raţiunii”. Cea care întorcea problema pe toate părţile şi făcea tot posibilul ca toate să iasă bine.   

 Au trecut 2 ani de când ne-am cunoscut. Ăsta e al treilea an de liceu cu ele şi ultimul din păcate, dar nu regret că le-am cunoscut şi mă bucur că fac parte din viaţa mea. Sper doar ca anii care or să treacă să nu ne schimbe cu nimic şi că o să rămânem mereu aceleaşi, mai mult surori decât prietene.  

 

 

 

Anunțuri

11 gânduri despre „amintiri – partea a II-a

  1. aura spune:

    super! mi-au placut toate!
    astept sa compui ceva si pt mine si deea, vechile tale prietene…a, si sa precizezi cate ceva si despre „aventurile” prin care ai trecut cu noi….gen Lego, v-ati ascunselea, salamu’, etc etc:))))
    te pup si la cat mai multe scrieri!

  2. aura spune:

    aaaa…si am uitat tocmai personajul principal care trebuie neaparat amintit…faimosul canal:D !! pup!

  3. bucaticadinmine spune:

    hmmmm la următorul val de inspiraţie promit că o să pun şi amintiri legate de voi, dar…nu promit nimic legat de anumite aventuri…ceea ce pentru voi a fost teribil de amuzant, pentru mine a fost de cele mai multe ori jenant…:P

  4. ioana :) spune:

    ahaha!!!! :))

    cea mai faza tare aia cu salamu’. parca si miroase a salam de cate ori imi aduc aminte.

    daca nu o scrie ea, o spun eu.

    PS. a, si repet ce am scris la post-ul cu clisee-le. prea emo blog-ul asta! ce naiba!?!

  5. sunetultacerii spune:

    In prima partea am folosit sintagma „ne-ati intregit”…o data cu venirea voastra am inceput sa prindem contur,sa devenim…da!da!…toate 4 chiar un intreg!
    Am citit de foarte multe ori aceasta compunere(stiu,un gest egoist)…insa ochii erau inlacrimati de fiecare data cand incercam sa citesc.
    DA!Noi chiar suntem un Cvartet si mai bine de atat chiar unul Phatal…cert e ca ai exprimat atat de bine cat de diferite suntem,ca fiecare are ceva special si poate de aceea am nimerit pe aceiasi lungime de unda…undeva ne unim.
    O mica observatie…inca sunt un copil,desi mi se spune ca ar trebui sa ma maturizez refuz pt moment acest statut…mai am timp sa ma maturizez,de ce sa incep de-acuma?Nu am devenit puternica…mai degraba am regresat.A fi puternic e o calitate pt cei care lupta.
    Sper ca pe viitor drumurile noastre sa se uneasca intr-un fel sau altu!…neaparat sa se uneasca.
    Multumesc!
    Cu o voce umila si cu ochii inlacrimati plini de speranta ,a ta colega, Ana!
    P.S am ras impreuna cu sor-mea la „Glume de interior” si a zis citez „duce-ti-va-ncolo de nebune ca nu mai pot!ha!ha!ha!”

  6. me? spune:

    bine, bine m-ai convins

  7. me? spune:

    ba putzuloi, da’ u asta de mai sus…. eu nu ma refeream la faptul k tre sa te maturizezi….. k dak shi u te maturizezi chiar ramane omenirea fara copiii…. ziceam doar de desenat….. adik de la floricele, copaci shi norishori…. ai putea sa treci la ceva mai complex…… de ex….. un kmp q floricele, copaci shi norishori

  8. me? spune:

    scuzeeeee….. shtiu….. trebuia cu 2 de i la „copiiiiiiii”…..
    nu se mai intampla…. nici repeta:D

  9. sunetultacerii spune:

    =))Looool @ „me?”
    P.S I know who you really are>:)mu a ha ha

  10. Andra Ghinea spune:

    La cat mai multi ani de prietenie, bambu !!! Mai stiu eu una care in prima zi de facultate s-a asezat langa tine…

    • Sar’na bambu! :*:*:* Da….mi-aduc aminte cum ne-a unit soarta si pe urma ne-am unit noi fortele sa o salvam pe bambu aia mica din ghearele vrajitoarei din alba-ca-zapada care nu stiu ce cauta in povestea noastra :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s