amintiri – partea I

Era prima zi de liceu. Eram îngrozită de ideea că nu cunosc pe absolut nimeni, că va trebui să leg din nou prietenii de la zero şi ştiam şi că la vârsta aia copiii pot fi foarte răi. Aşa că m-am îndreptat spăşită spre curtea şcolii, traversând labirintul ce avea să fie timp de patru ani de zile liceul meu. Ajunsă la careu în dreptul literei clasei mele (şi-acum mă amuză că la liceu ne mai puneau să stăm în careu, nu ştiu de ce, e doar un mod de organizare până la urmă) şi am rămas uimită când o fată a venit să-mi întindă mâna şi să se prezinte:

– Eşti la G?

– Ăăă…da. Faţa mea probabil că avea o expresie tare ciudată. Ceva între spaimă si uşurare. Poate nu avea să fie aşa de rău până la urmă.

– Bună! Eu sunt Dana! În spatele ei, stătea altă fată gata să întinda şi ea mâna spre mine. Ea era Georgiana, „Geo” cum îi spuneam noi.

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Am rămas în continuare cu expresia aceea tâmpă pe faţă pe măsură ce îmi cunoşteam noii mei colegi. Ne-am cunoscut şi diriginta. O fată tânără, poate prea tânărâ să ne facă nouă faţă. Şi ea era la fel de speriată de experienţa asta ca şi noi. Poate asta ne-a ajutat să ne înţelegem bine cu ea, aşadar nu i-am făcut probleme…prea mari.

Liceul era împărţit în trei corpuri, sau bine, patru dacă pui şi „debaraua” pe care ei o numeau corpul D. Doar două din cele trei corpuri fiind unite orecum. Primul era separat de o clădire de restul două. De fapt, nu de o clădire, ele făceau cândva parte din acelaşi imobil, dar acum aveau proprietari diferiţi. Din ce am aflat mai târziu, doar corpul C fusese construit cu intenţia de a găzdui o şcoală. Restul erau doar case foarte vechi, administrate astfel încât să poată servi drept instituţie de învăţământ. Cred că tuturor le-a luat mai bine de o lună să înveţe cum să ajungă la clasa lor sau măcar cum sunt organizate clasele.

Diriginta ne-a condus la clasa noastră, situată în corpul B. Toţi am fost surprinşi că elevii trebuiau să o ia prin subsol pentru a intra în corpul B, pentru că evident, cea mai uşoară cale de acces era rezervată profesorilor. Am trecut şi de acest şoc şi am ajuns într-un final la noi în clasă. Băncile din ultimele rânduri s-au ocupat cel mai repede, apoi cele din faţă. Până s-a întors doamna dirigintă noi am continuat să facem cunoştinţă. Cum era de aşteptat, puţini au rămas cât de cât apropiaţi cu cei cu care stătuseră de vorbă în primele săptămâni.

Şi-acum îmi aduc aminte şi, nu cred că o să uit vreodată cum am cunoscut-o pe Elena. Probabil că expresia tâmpă încă nu mi se ştersese de pe faţă aşa că nu aveam încă un coleg sau o colegă de bancă. În banca de lângă mine se aşezase o fată, şi ea părând la fel de speriată ca mine. Sau poate era doar plictisită? La uşă stătea mama ei probabil urmărind cum se descurcă „odorul” ei în prima zi de şcoală. Când a văzut că s-a aşezat singură în bancă, a intrat în clasă şi a îndemnat-o să se aşeze în bancă cu mine. Nu ştiu dacă faţa mea de tocilară a îndemnat-o să facă asta, sau dacă a prevăzut prietenia ce urma să ne lege, dar mă bucur că a făcut-o. Am stat cam jumătate de semestru în aceeaşi bancă. Apoi din diverse motive m-am mutat, dar Elena a rămas în continuare o prietenă pentru mine.

Clasa a 9-a a fost anul ignoranţei pentru mine. Mă bucuram de liceu cât puteam. Apoi, spre sfârşit am început să mă trezesc la realitate. Am văzut că mă plafonasem şi nu mai învăţam decât pentru note de trecere, sau mai mari unde se putea, profilul tehnic nu era unul în care puteam să mă menţin, aşa că am decis să mă transfer la o clasă de filologie, aşa cum spusesem că o să fac în momentul în care am intrat la clasă de tehnic.

Am rămas surprinsă când, în vară, înainte de diferenţe am aflat că şi Elena se transfera. M-a cuprins un val de recunoştinţă totuşi. Dacă am fi picat în aceeaşi clasă, nu ar fi trebuit să o iau iar de la capăt într-a 10-a. Aş fi cunoscut măcar o persoană şi încă una pe care o cunoşteam destul de bine. Spre norocul meu cunoşteam chiar mai multe. Eram 4 fete de la noi din clasă care s-au transferat înainte de începerea anului şcolar, şi încă una după o săptămână de când începuseră cursurile. Elena era singura cu care totuşi aveam vreo legătură.

Anunțuri

2 gânduri despre „amintiri – partea I

  1. sunetultacerii spune:

    Elena e bazaciunea,miezu:))
    Destinul a facut in asa fel incat sa va uneasca drumul…sau poate nu a fost destinul…nu stiu cine sau ce a fost,dar ma bucur enorm de mult ca „ne-ati intregit” pe mine si pe Maria(explicatia in partea a II a)
    Ce numai thu sa ai 2 parti:PNeah ca imi fac si io:))

  2. me? spune:

    and….. you did it again :))
    q toate k shtiam „povestea” ….. mi-a faqt placere sa o mai citesc ink o data….. mai ai putzin shi ma convingi sa te las sa te faci jurnalista:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s