Fun facts…II

Azi am realizat că cel puţin două conversaţii sunt standard la mine şi la Ioana (pentru necunoscători, Ioana e my big sister / older sună urât :p) ; ce e şi mai amuzant e subiectul conversaţiilor:

Eu: – Siso, mai ai bani să iei ceva bun?

Ioana: – Da. Ce „ceva bun” vrei?

Eu: – Nu ştiu, dar să fie cu ciocolată. :))

sau:

Ioana: – Vezi să iei şi tu „cico” dacă tot te duci până afară.

Eu: – Bine. De care „cico” să iau?

Ioana: – De care vrei tu, da’ să fie fără acid.

Şi culmea e, că de fiecare dată când adresăm aceste întrebări răspunsurile sunt mereu aceleaşi 🙂 Nu ştiu de ce insistăm…:p

Faptul că suntem surori ne ajută foarte mult să realizăm ce vrea să spună cealaltă de fapt când adresează o rugăminte. Aşa am aflat eu după vreo două, trei cereri de genul, că Ioana când zice că vrea parizer cu ciuperci, de fapt vrea cu ardei. Mi-a luat ceva să înţeleg ce nu-i convine şi de ce se strâmbă când vede ce am cumpărat de la piaţă 🙂

Anunțuri

Fun facts…

Nu prea ştiu cum să introduc următorul articol :)) Pe mine m-a făcut să râd cu lacrimi următorul schimb de cuvinte…sper să vă facă măcar să zâmbiţi:

Ana: – Ce-a fost asta?

Eu: – Am călcat pe creangă…

Ana: (cu cea mai sinceră expresie şi intonaţie ever!) – Ion?

S-ar putea să fie unul din momentele alea care sunt amuzante numai când se întâmplă, dar eu râd şi acuma când citesc :))

Ca să vă daţi seama cam care a fost expresia Anei:

1.Teddy bear & me

niciodată de ajuns?

Lăcomia e ceva ciudat. Pe măsură ce obţii ce îţi doreşti, vrei mai mult. E ca un drog, sau ca efectul alcoolului, atunci când e folosit pe post de anti-depresiv: când obţii ce vrei, pe moment eşti în extaz, dar sentimentul acesta trece foarte repede şi cazi înapoi în depresie, rezultând cu faptul că trebuie să ai din nou acel lucru sau chiar mai mult pentru a te simţi bine (sistemul recompensei)…

De ce, dacă am reuşit să fac ceva pentru care am lucrat tot anul, mă simt de parcă nu am realizat nimic de fapt? Nu mă înţelegeţi greşit, mă bucur. Chiar sunt mândră de mine, dar am (din nou)  sentimentul că nu e suficient, că lipseşte ceva. 

În final e adevărat: reuşitele şcolare şi succesele materiale nu sunt de ajuns pentru a fi fericit. Nu pentru mine, cel puţin.

După toate astea, nu pot decât să mă întreb dacă e vina mea. Oare mă simt aşa pentru că am aşteptări prea mari? Că îmi imaginez că ceea ce îmi doresc mă poate bucura, când de fapt nu e chiar aşa de important? Oare, dacă aş avea curaj şi aş încerca să fac ceea ce îmi doresc foarte mult de când eram copil, (chiar de dinainte să fiu conştientă că asta îmi doream să fac) o să realizez că nici măcar asta (actoria) nu îmi aduce sentimentul acela de împlinire? Este posibil să mă înşel într-atât încât să nu realizez că nu asta îmi doresc de fapt? 

Sau să fie, oare, pentru că ceea ce am luat de bun când eram mică, ceea ce credeam că e al meu şi nu aveam motiv să îmi doresc pentru că deja aveam, mi-a fost luat şi încă tânjesc după asta deşi ştiu că nu o să mai am niciodată. Oare dorinţa asta arzătoare îmi umbreşte ţelurile dorite şi atinse?

muzica…

Deşi muzica are un loc foarte important în viaţa mea şi nu pot să fac mai nimic dacă nu ascult muzică, nu încetează să mă uimească cum un cântec poate să exprime exact ceea ce simţi cu simplele acorduri ale unei viori, sau cum vocea persoanei care cântă, în momentul în care atinge o anumită notă te poate face să plângi.

Eu nu ascult un anume gen de muzică. Eu ascult muzică şi atât. În general mă iau după versuri, dar contează foarte mult şi linia melodică. Uneori mă îndrăgostesc de o melodie care chiar nu are legătură cu nimic din ce ascult la momentul respectiv, dar îmi place fiindcă îmi aduce aminte de ceva anume. Şi desigur mai există şi melodiile „cu chimie”. Pentru mai multe detalii despre acestea click pe link:  http://suntsieuunpuideom.wordpress.com/2009/04/06/melodie-cu-chimie/

Azi e o zi de versuri şi pian 😀 foarte mult pian…îmi plac melodiile în care se aude pianul, vioara sau chitara. Dar vă las cu nişte versuri (pian nu cred că găsiţi în melodia asta, pentru pian ascultaţi Yiruma), chit că nu interesează pe nimeni mă simt eu mai bine dacă le văd scrise aici.

„Her feelings she hides, her dreams she can’t find, she’s losing her mind, she’s fallen behind and she can’t find her place, she’s losing her faith she’s fallen from grace, she’s all over the place…” Avril Lavigne – Nobody’s Home

când o să fiu mare…

Când o să fiu mare, o să am multe perechi de pantofi pe care nu o să le port niciodată pentru că nu o să am unde, dar o să le port prin casă pentru că îmi place să port tocuri şi pentru că am mai multă încredere în mine.

Când o să fiu mare, o să am multe rochii pe care nu o să le port pentru că nu o să am unde dar cu care o să mă îmbrac atunci când o să vreau să mă simt frumoasă.

Când o să fiu mare, o să joc într-o piesă de teatru, iar la sfârşit lumea o să mă aplaude.

Când o să fiu mare, o să scriu o carte care nu o să fie nici prea captivantă, nici prea plictisitoare, dar care o să facă persoanele care o citesc să spună: 

 – Uite, la asta nu mă gândisem!

Când o să fiu mare, o să fiu înţeleaptă.

Când o să fiu mare, o să locuiesc în apropierea unui curs de apă şi voi merge să înot ori de câte ori o să simt nevoia de linişte.

 Când o să fiu mare, o să călătoresc undeva cu avionul ca să aflu dacă mi-e frică să zbor.

Când o să fiu mare, lumea nu mi se va mai părea mare sau înfricoşătoare.

Când o să fiu mare, nu îmi va mai fi frică să încerc…

Când o să fiu mare, o să mă gândesc la cum era când eram mică.

Când o să fiu mare, o să îmi aduc aminte viaţa mea, şi nu voi spune că am trăit degeaba.