bucăţică din mine…(3)

Azi nu mai dormea. Îi era teamă. Adormise mai devreme şi îl visase. Nu vroia să-l mai viseze iar, să-şi aducă aminte cum era. Şi poate dacă nu ar fi fost atât de real visul…nu ar fi durut aşa rău. Se făcea că stătea în pat, ca şi acum, numai că nu era nici trează nici adormită. Şi el a venit de nicăieri şi s-a pus lângă ea. Ea a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. De unde apăruse? Ce mai vroia de la ea?

Şi el era mirat, dar nu din acelaşi motiv. El se întreba de ce braţele ei îl respingeau în loc să-l tragă mai aproape.  

Ea se întoarse cu spatele la el şi închise ochii sperând că o să dispară, dar el o luă în braţe şi îi şopti că o iubeşte. Altă dată cuvintele astea ar fi fost de ajuns să o trezească şi de pe lumea cealaltă, dar acum îi ardeau în inimă, lăsând să iasă la suprafaţă amintiri pe care ea se chinuise să le ascundă.

Şi aşa se trezise în după-amiaza asta, cu sentimentul că ceva lipseşte. De ce îi simţea braţele în jurul ei, de parcă chiar fusese acolo?

Aşa că acum stătea în pat, temându-se să adoarmă. Dacă mai avea ceva să-i spună şi venea din nou? Dar o vedeam cum se luptă să nu-şi aducă aminte. Din când în când îşi scutura capul de parcă asta ar fi ajutat-o să uite.

Cea mai clară amintire era accea că întotdeauna se completaseră. Când se ţineau în braţe, păreau că se potrivesc perfect…ca două piese de puzzle. Şi dorinţa de a fi împreună era aproape tangibilă. Căldura, mirosul pielii lui, răsuflarea lui pe gâtul ei atunci când dormeau. Astea erau lucruri de care ea se agăţase atunci când şi-a dat seama că în curând nu vor mai fi împreună. Acum nu ştia dacă să regrete că făcuse asta sau nu. Erau nopţi în care se trezea şi îl lua în braţe şi apoi îi veghea somnul şi se concentra pe amintirea asta dorind să nu uite.  Alteori se trezea şi se enerva când vedea că nu îl ţine în braţe şi îşi reproşa că pierde timpul pe care îl mai are.  

Gândindu-se la asta a adormit şi mi-aş fi dorit să o pot trezi. Acum mai mult ca sigur îl va visa din nou…

Anunțuri

bucăţică din mine…(2)

Mă uitam la ea cum merge cu umerii căzuţi şi privirea în pământ. Ce mult mă durea privirea asta…să văd lacrimile cum îşi fac drum printre genele ei dese şi negre, să văd cum se stinge scânteia de speranţă din ochii ei. Am spus că ea nu ştia că lucrurile or să fie bine şi că o să afle în curând, dar văzând-o aşa, începeam să mă îndoiesc.

Mergea ca de obicei cu căştile în urechi, ascultând muzica ce o calma. Dar acum asculta pe repeat o melodie tristă care nu făcea decât să grăbească lacrimile în drumul lor spre obraji. Îşi ştergea lacrimile ruşinată că plânge pe stradă. Nu se aştepta să cedeze aşa de uşor. Altă-dată putea să reziste până intra pe uşă, sau până ştia că e singură şi că nu o vede nimeni. Era de ajuns tristeţea ei, de ce să îi pună şi pe alţii să simtă asta? Dar acum nu a mai putut. Se simţea slăbită şi o deranja asta. De ce nu mai era la fel de puternică? 

Mergea privindu-şi picioarele, gândindu-se la tot ce se petrecuse în ultimul timp. O vedeam cum trece de la un sentiment la altul: dezamăgire, frustrare, dor, vedeam în privirea ei tristă întrebări fără răspuns.  

– Dar la unele întrebări nu trebuie să răspunzi, fie pentru că nu au un răspuns, fie pentru că e mai bine nu-l ştii. Spusese ea o dată.

O vedeam cum începe să se îndoiască din nou de ea deşi ştia că nu trebuie. Dar cum putea să nu? Când toată lumea părea pornită să îi demonstreze că nu poate?

Subit, am văzut altceva în ochii ei. O hotărâre. Avea de gând să ia asta drept o provocare. Avea de gând să le demonstreze că se înşeală, cu riscul de a-şi demonstra ei în final…că poate ei aveau dreptate. Nu conta. Avea de gând măcar să încerce. Ce altceva mai avea de făcut?

Tristeţea, dezamăgirea, dorul…erau încă acolo, dar eram convins că pe parcurs o să dispară de acolo, redându-i speranţa. Însă hotărârea era acolo ca să rămână.

în caz că vă întrebaţi ce melodie asculta pe repeat:

bucăţică din mine…

O priveam dormind. Eu eram îngerul ei păzitor, sau poate doar o fantomă, un gând rătăcit…nu e prea important.

Simţeam că e neliniştită, sentimentul acesta o însoţea de ceva vreme, dar azi era accentuat de furtuna de afară. Îi era frică de tunete. Toţi cei care  o cunoşteau cât de cât ştiau asta. Dar mulţi poate considerau că glumea, sau că zice doar aşa, ca să atragă atenţia. Dar dacă ar fi văzut-o acum, ca mine, ar fi văzut frica reflectată în chipul ei adormit şi în gesturile pe care le făcea, inconştientă fiind, pierdută în visele ei, sau în coşmaruri…asta nu aveam de unde ştii.

Dormea deja când s-a pornit furtuna şi eu tocmai mă minunam cât de paşnică pare atunci când doarme, cât de liniştită, de parcă i se odihnea şi sufletul, nu numai trupul. Cred că ceea ce a trezit-o a fost unul din fulgere. Aşa cum dormea ea de obicei, cu ochii întredeschişi, nu avea cum să nu sesizeze lumina ce inunda dintr-o dată camera. A ridicat capul buimacă şi a văzut că se pusese furtuna. S-a trezit şi a închis geamurile pe care le deschisese mai devreme să scape de căldura infernală. Apoi s-a pus înapoi în pat. Era destul de obosită să adoarmă la loc, dar nu destul încât să nu mai audă tunetele şi ploaia care îi bătea acum în geam. Era iraţional că sunetele erau cele care o speriau. Un sunet nu îţi poate face rău.

S-a culcat şi încerca să ignore răpăiala de afară şi tunetele, dar când în sfârşit se calma, tuna mai tare şi se speria. O vedeam cum se încruntă în somn şi sprâncenele i se apropiau accentuând spaima. Începea să respire mai repede şi asta părea, în mod ciudat, să o ajute. Se concentra la respiraţia ei şi tunetele nu se mai auzeau atât de clar. Mai târziu s-a ghemuit, poziţia ei aducându-mi aminte cât de fragili sunt oamenii şi că atunci când sunt speriaţi par să adopte din nou poziţia fetusului, ca atunci când erau protejaţi de pântecul mamei. E un instinct, presupun, de a te simţi mai protejat. 

A rămas aşa, încordată, toată noaptea, suspinând când tunetele se intensificau şi se prelungeau. Abia spre dimineaţă, când a adormit profund s-a mai relaxat şi pe chip i-a revenit acea pace care mă acaparase şi pe mine mai devreme. Poate chiar adormise sau poate faptul că nu mai tuna i-a adus înapoi acea linişte, dar am răsuflat liniştit când s-a întâmplat acest lucru. Nu o mai văzusem de mult aşa. În ultimul timp se foise toată noaptea şi se trezea în miezul nopţii oftând. Era o imagine tristă. Părea a fi un copil cu greutatea lumii pe umerii lui mici. Mi-aş fi dorit să mă pot duce să o iau în braţe şi să îi spun că o să fie bine, dar nu avea rost să îi spun ceva ce deja ştia. Poate nu acum, dar avea să afle cât de curînd.

Eternal sunshine of the spotless mind…

Dacă ai ştii dinainte cum or să iasă lucrurile, dacă ai putea să-ţi vezi viitorul şi ai ştii că o să iasă rău…ai face totul la fel? Ai lua-o de la capăt că să rămâi cu amintirile plăcute? Ai face asta fără nici o reţinere, fără nici un regret, sau ai renunţa din start ca să te scuteşti de o suferinţă? 

Ai alege să retrăieşti toate momentele frumoase cu preţul de a trece şi prin momentele de tristeţe? Sau ai încerca să uiţi ce ai văzut şi ai întoarce spatele viitorului acela, încercând să îţi clădeşti altul?

 

Dacă nu prea are sens ce spun acum…uitaţi-vă la „Eternal sunshine of the spotless mind” şi reveniţi apoi să citiţi…titlul este un citat din Alexander Pope: „How happy is the blameless vestal’s lot? The world forgetting by the world forgot. Eternal sunshine of the spotless mind…each prayer accepted and each wish resigned…” 

rătăcită partea a II-a…

Se pare că nu era doar o fază…se pare că rătăcesc şi acuma şi se pare că în loc să îmi găsesc destinaţia mă afund mai rău în necunoscut. Nu se pare…aşa e.

18-08-07_1909Mă simt ca acum o vară, când înotam în larg şi vroiam să văd cât de adâncă e apa aşa că m-am lăsat să cad cu gândul că până la urmă o să dau de fundul apei. La un moment dat am deschis ochii şi mi-am dat seama că nu mai ştiam dacă mă îndrept spre suprafaţă sau spre adânc. Am început să înot, dar m-am speriat la gândul că poate înot în jos aşa că m-am oprit şi m-a cuprins panica. Reacţia mea a fost una normală în situaţia dată, însă nu cea mai inteligentă: am ţipat. Credeţi-mă…în apă nu e bine să urli. Plămânii şi apa nu prea se împacă. Lor le place doar oxigenul.

Aşa e şi acum. Numai că acum m-am învăţat minte şi nu mai ţip. Aştept. Ori ating fundul apei, ori ies la suprafaţă. Fără aer nu pot să supravieţuiesc prea mult, nu? Mai am o rezervă bună de aer şi ştiu că rezist până ies la suprafaţă, dar plămânii dor când au nevoie de aer…

viaţa după reguli rutiere…

Azi, fiind din nou „copilotul” surorii mele la drum lung, urmărind indicatoarele rutiere am început să mă gândesc la faptul că sunt de foarte mare ajutor şi că e uimitor de uşor să te ghidezi după ele. Nimic suprinzător până aici. Dar cum ar fi, dacă viaţa noastră ar fi ghidată după astfel de indicatoare? Nu ar fi mult mai uşoară?

Cum ar fi, să avem benzile de sens cu opţiunea de a face la un moment dat stânga sau dreapta, dar să existe un semn de „interzis” atunci când suntem pe punctul de a o lua pe un drum greşit? Semnul de „drum cu denivelări” să apară cu câtva timp înainte să trecem printr-o perioadă grea, ca să fim pregătiţi. E mai uşor să depăşeşti o problemă, atunci când ştii că vine.  

Ar fi foarte folositor un semn care să spună „curbă deosebit de periculoasă” atunci când ne avântăm să facem o schimbare, când ne avântăm spre ceva ce nu cunoaştem prea bine şi nu ştim exact cum o să iasă şi ar trebui să fim mai atenţi, mai prudenţi. Poate am fi făcut mai puţine greşeli. 

Indicatorul cu „limitare de viteză” să ne aducă aminte să o luăm mai încet şi să ne amintim de lucrurile importante, atunci când suntem prinşi în val-vârtejul care ne inconjoară zi de zi. Din când în când să întâlnim o bornă kilometrică cu ajutorul căreia să ne dăm seama cât de aproape suntem de a ne îndeplini scopurile, idealurile.

Atunci când ne simţim rătăciţi, să întâlnim un indicator cu diverse destinaţii care să ne spună exact care ne sunt opţiunile şi încotro ne îndreptăm. De asemenea,  multora le-ar prinde bine un indicator cu „depăşire interzisă” ca să le spună când e mai bine să stea în banca lor.

Dar viaţa nu este aşa uşoară şi poate tocmai ăsta este farmecul ei. Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum ştie şi cum poate şi trebuie să facă ceea ce poate mai bine cu ceea ce i s-a dat. Cu toate astea, oamenii nu pornesc pe picior de egalitate, şi cei care au mai puţine ar putea să se ajute de indicatoare şi marcaje…