Romanţa cheii…

Cheia ce mi-ai dat aseară —
Cheia de la poarta verde —
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.
Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară —
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mânăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.
Şi-am rămas în turnul gotic —
Turnul celor trei blazoane :
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare…
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,

Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.
Şi m-am coborât pe scară…
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.
Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns —
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am cetit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!…

Autor: Ion Minulescu
Poezia ROMANŢA CHEII

 

pentru că eu nu mi-am găsit cuvintele să exprim ce vroiam…

impresii de călătorie?

Deşi week-end-ul ăsta se anunţa a fi unul liniştit, m-am trezit că temerile mele m-au urmat şi în „oaza mea de linişte”. Două nopţi, două vise. Primul a răsucit cuţitul într-o rană ce se chinuie să se vindece, al doilea mi-a adus lacrimi şi realizarea că mai devreme sau mai târziu tot o să pierd una din cele mai dragi fiinţe mie. Visul ăsta din urmă mi-a lăsat un gust amar…sunt furioasă la gândul că moartea nu iartă pe nimeni, că ne ia pe toţi puţin câte puţin odată cu moartea fiecărei persoane dragi până când nu mai avem nimic…dar cel mai mult sunt furioasă pentru că văd resemnarea din ochii ei, pentru că ştiu că a renunţat şi şi-a spus că a trăit destul. Sunt egoistă, ştiu. Dar oricât de pregătit ai fi…tot doare.

Diferenţa dintre calculator şi TV…

…în opinia mea, constă în faptul că televizorul nu îţi oferă atâta control asupra a ceea ce vezi/faci aşa cum o face calculatorul.

Eu nu mă mai uit la televizor decât atunci când ştiu că se dă ceva ce vreau să văd. În mare parte pentru că atunci când dau drumul la televizor mă umplu de nervi. Nu cred că e o surpriză pentru nimeni că nu prea mai ai la ce să te uiţi. Din păcate toată mass-media a fost invadată de tot felul de personaje pe care nu merită să le menţionez.

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc. Ideea e că acum că îmi petrec mai mult timp în faţa calculatorului, când în sfârşit ajung la televizor mi se întâmplă să vreau să dau pe butonul de derulare rapidă până trec reclamele, sau să mă duc să răspund la telefon şi să o rog pe sora mea să pună pauză la film. Azi de exemplu am nimerit pe un post de muzică, o melodie care îmi plăcea, însă pe la jumătatea melodiei vroiam să o schimb şi m-am trezit că mă uitam pe telecomandă după butonul ăla din winamp care dă play la următoarea melodie. :))

Cred că cea mai simplă soluţie ar fi să îmi iau un tv tunner să le am pe amândouă într-unul singur :)) 

bucăţică din mine…(4)

Se terminase şi vacanţa. În mare parte trecuse liniştit, ca orice vacanţă. Partea rea era că ea nu vroia să se termine vacanţa. Pentru că asta însemna că trebuie să se întoarcă acasă şi acasă o aşteptau toate lucrurile de care fugise: amintiri, temeri, realizarea că a crescut şi că trebuie să înfrunte singură tot ce va veni…

Ştia că trebuie să plece. Amânase cât putuse momentul plecării. De fiecare dată când o suna cineva să o întrebe când se întoarce, mai amâna cu o zi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. Acum nu mai erau zile. A început să-şi facă bagajele şi a început să plângă. Din nou lacrimile au luat-o prin surprindere, dar de data asta nu s-a mai luptat cu ele. Ficare lacrimă îi mai uşura povara. Era sfâşietor să o vezi cum plânge, dar nu aveam ce face. Şi vedeam că îi face bine să se descarce. Se lupta să poată să respire din nou, printre lacrimi şi suspine, dar cu fiecare respiraţie se vindeca.

S-a calmat după puţin timp, ştiind că trebuie să ajungă la gară. Nu se observa că a plâns, dar era vizibil în trăsăturile ei că ar fi izbucnit din nou în plâns în orice moment. Am fost fericit că a prins trenul în ultimul moment. Nu ar fi fost în stare să poarte o conversaţie cu unchiul şi mătuşa ei care o aduseseră la gară. Niciodată nu se pricepuse la despărţiri, dar acum nici măcar nu ar fi fost în stare să le spună ceva. S-a urcat în tren, le-a mulţumit, i-a asigurat că îi sună când ajunge acasă şi s-a îndreptat spre locul ei din tren. Din nefericire, trenul nu avea compartimente. Aşa că restul călătorilor aveau să fie martori la durerea ei. Totuşi era bine. Trenul era relativ gol, iar lângă ea nu erau decât o femeie cu un copil, care nu îi acordau mare atenţie.

Când a pornit trenul, au pornit şi lacrimile. Strângea din dinţi ca să nu ţipe şi îşi acoperea faţa de ruşine. Nu vroia să plângă, dar nu ştia cum să se oprească.

Am plâns şi eu cu ea, sperând că o să-i uşurez povara. Mă întreb dacă i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi ştiut că sunt acolo. Probabil că nu.  A stat aşa multă vreme, dar într-un final şi-a revenit. Mi se părea că respiră mai uşor acum, de parcă toate lacrimile acelea vărsate, i-ar fi apăsat sufletul nelăsându-l să respire.

A ajuns şi acasă. S-a revăzut cu prietenii, a rezolvat ce avea de rezolvat şi zilele treceau ca de obicei: nepăsătoare la durerea pe care o provoacă trecerea timpului, lăsând în urmă amintiri şi aducând cu ele întrebări, nesiguranţă. Şi totuşi zilele ce treceau aduceau şi speranţă, făcând totul mai uşor de suportat.

cum poţi exprima ceva ce nu poate fi descris în cuvinte?

De ceva timp mă chinui să scriu postul ăsta, recunosc poate nu am încercat destul, deoarece P1010121abia acum am şi scris ceva. Alte dăţi mă uitam pe blog, vedeam cât a trecut de la ultimul post şi mă gândeam că ar fi bine să mai scriu ceva. Însă nu îmi găsesc cuvintele.

Vroiam să povestesc ce am făcut vacanţa asta, dar nu ştiu de unde să încep. A trecut totul prea repede şi parcă aş fi vrut să mai dureze.

Am fost la mare unde am râs, am plâns, am răscolit amintiri, am râs din nou şi mi-am petrecut timpul cu prieteni buni, de suflet.

Apoi am fost la ţară, la bunici, locul în care mă simt cu adevărat „acasă”. E uimitoare liniştea care mă cuprinde când ajung acolo. Liniştea care mă cuprinde de fiecare dată când nu sunt aici. Acolo mă simt de parcă pot să fiu eu, fără reţineri, fără ocolişuri. Acolo nu se aşteaptă nimeni la nimic din partea mea. Pot să mă port prosteşte şi să nu mă simt de parcă aş vrea să mă înghită pământul când fac vreo gafă.

Asta nu înseamnă că aici sunt falsă, nu. Numai că aici nu vreau să fiu eu. Cel puţin nu mai vreau să fiu eu. Aici nu mai ştiu cine sunt, cum ar trebui să mă port. Mi-a zis cineva că m-am schimbat. Nu ar fi fost nimic rău dacă nu venea din partea cuiva care ţine la mine şi la care ţin. M-am speriat pentru că nu vroiam să iasă asta la suprafaţă şi pentru că deja e prea târziu să mai fac ceva pentru că oricât de greu mi-ar fi să recunosc, schimbarea asta e definitivă.

Acolo timpul trece altfel. Acolo nu îţi pare rău că trece timpul, poate doar când vine momentul plecării.

Câteodată ai impresia că te trezeşti în aceeaşi zi, fără să se repete evenimentele. Pur şi simplu, ca şi când timpul ar sta în loc. Poţi să te bucuri de viaţă fără să îţi fie frică de faptul că îţi pierzi timpul degeaba. Aici, în schimb, timpul trece prea repede fără să apuci să faci nimic. Te trezeşti că a trecut o săptămână şi tu nici nu îţi aduci aminte când a început.

Aici mă simt de parcă aş sta pe loc şi văd cum se schimbă lumea în jurul meu cu repeziciune fără să pot să intervin cumva. Întind mâinile să mă agăţ de ceva, dar totul mi se scurge printre degete.

Cu toate astea, pot spune că vara a trecut…dureros în mare parte. Deoarece am crescut, deoarece trebuie să mă maturizez, deoarece lucrurile se schimbă, deoarece sunt neajutorată în faţa vieţii şi a timpului. Ca toţi de altfel. Am crescut şi văd lucrurile altfel. Realizez că oameni pe care îi credeam împliniţi sau mulţumiţi de viaţa lor, de fapt sunt plini de amărăciune şi regrete.  Realizez că oamenii pe care îi luasem ca model, după a căror viaţă mă ghidam şi spuneam: „Când o să fiu mare vreau să duc o viaţă la fel de liniştită ca a lui/ei” sunt de fapt la fel de nefericiţi ca mine. 

Cred că ceea ce vreau să spun, este că îmi e teamă. Nu ştiu ce urmează, tot ce a fost…nu mai este şi nu ştiu unde sunt acum. Deja nu mai sunt rătăcită. M-am pierdut cu totul.

 

 

Poza este făcută de Ana şi toate drepturile asupra ei îi aparţin…eu doar abuzez de talentul ei :p