bucăţică din mine…(4)

Se terminase şi vacanţa. În mare parte trecuse liniştit, ca orice vacanţă. Partea rea era că ea nu vroia să se termine vacanţa. Pentru că asta însemna că trebuie să se întoarcă acasă şi acasă o aşteptau toate lucrurile de care fugise: amintiri, temeri, realizarea că a crescut şi că trebuie să înfrunte singură tot ce va veni…

Ştia că trebuie să plece. Amânase cât putuse momentul plecării. De fiecare dată când o suna cineva să o întrebe când se întoarce, mai amâna cu o zi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. Acum nu mai erau zile. A început să-şi facă bagajele şi a început să plângă. Din nou lacrimile au luat-o prin surprindere, dar de data asta nu s-a mai luptat cu ele. Ficare lacrimă îi mai uşura povara. Era sfâşietor să o vezi cum plânge, dar nu aveam ce face. Şi vedeam că îi face bine să se descarce. Se lupta să poată să respire din nou, printre lacrimi şi suspine, dar cu fiecare respiraţie se vindeca.

S-a calmat după puţin timp, ştiind că trebuie să ajungă la gară. Nu se observa că a plâns, dar era vizibil în trăsăturile ei că ar fi izbucnit din nou în plâns în orice moment. Am fost fericit că a prins trenul în ultimul moment. Nu ar fi fost în stare să poarte o conversaţie cu unchiul şi mătuşa ei care o aduseseră la gară. Niciodată nu se pricepuse la despărţiri, dar acum nici măcar nu ar fi fost în stare să le spună ceva. S-a urcat în tren, le-a mulţumit, i-a asigurat că îi sună când ajunge acasă şi s-a îndreptat spre locul ei din tren. Din nefericire, trenul nu avea compartimente. Aşa că restul călătorilor aveau să fie martori la durerea ei. Totuşi era bine. Trenul era relativ gol, iar lângă ea nu erau decât o femeie cu un copil, care nu îi acordau mare atenţie.

Când a pornit trenul, au pornit şi lacrimile. Strângea din dinţi ca să nu ţipe şi îşi acoperea faţa de ruşine. Nu vroia să plângă, dar nu ştia cum să se oprească.

Am plâns şi eu cu ea, sperând că o să-i uşurez povara. Mă întreb dacă i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi ştiut că sunt acolo. Probabil că nu.  A stat aşa multă vreme, dar într-un final şi-a revenit. Mi se părea că respiră mai uşor acum, de parcă toate lacrimile acelea vărsate, i-ar fi apăsat sufletul nelăsându-l să respire.

A ajuns şi acasă. S-a revăzut cu prietenii, a rezolvat ce avea de rezolvat şi zilele treceau ca de obicei: nepăsătoare la durerea pe care o provoacă trecerea timpului, lăsând în urmă amintiri şi aducând cu ele întrebări, nesiguranţă. Şi totuşi zilele ce treceau aduceau şi speranţă, făcând totul mai uşor de suportat.

Anunțuri

Un gând despre „bucăţică din mine…(4)

  1. sunetultacerii spune:

    [Amanarea…oo da…dulcea amanare…dar totusi nu e o rezolvare…parca cu cat amani cu atat inrautatesti situatia…]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s