promisiuni…

Ieri, din lipsă de ocupaţie (blestemată să fie plictiseala), am scos cutiuţa mea cu amintiri din dulap, am şters-o de praf şi am răscolit prin ea. Am râs când am văzut poze cu mine de când eram mică, poze din generală, poze din excursia la Buşteni de acum 3 ani, am zâmbit citind oracolul de sfârşit de clasa a 8-a şi nu am reuşit să îmi aduc aminte dacă meritam toate gândurile bune scrise acolo şi dacă într-adevăr am fost o prietenă aşa de bună pentru persoanele care l-au completat. Apoi m-am simţit ruşinată că din toate persoanele alea, numai cu una am mai menţinut legătura şi nici cu ea nu am mai vorbit de 3 luni…

Am citit scrisori primite de la prietena mea, Oana şi mi-a părut rău că acum nu ne mai trimitem scrisori. Da, e mai uşor şi mai convenabil să comunicăm prin messenger, dar era plăcută emoţia aia a aşteptării, când verificai cutia de scrisori de fiecare dată când ieşeai şi intrai în scara blocului sperând că ai primit vreun răspuns. 🙂

Am găsit şi bileţele de la colegele de clasă din liceu. Şi acum le mai am. Orice prostie, orice conversaţie de la sfârşitul caietelor, sau bileţele date cu o zi înainte de vacanţă, în care scriam că o să ne fie dor una de alta….şi acum le mai am. Nu pe toate, recunosc, dar majoritatea le-am păstrat.

Apoi, pe fundul cutiei, am găsit cuvinte. Cuvinte şi promisiuni scrise pe un caiet. Promisiuni care acum nu mai înseamnă nimic. Cuvinte care atunci păreau că se ridică de pe foaie şi ţi se adâncesc în inimă. Cuvinte care acum nu sunt decât urme de pix pe foaie.

Promisiunile se spune că nu se încalcă. Aşa ceva este de neiertat. Dar, după părerea mea, ele sunt făcute să fie încălcate. O promisiune ai făcut-o în van odată ce ai rostit-o. Nu poţi să ţii o promisiune oricât ai încerca. Ceea ce promiţi azi că o să faci „de acum încolo”, mâine nu o să mai aibă valoare. Pentru că de mâine încolo timpul o să te schimbe şi ajungi să realizezi că nu te mai poţi ţine de promisiune pentru că nu mai vrei aceleaşi lucruri, şi ele nu mai înseamnă acelaşi lucru pentru tine, ca atunci când ai promis. Aşa că nu mai faceţi promisiuni…mai devreme sau mai târziu, o să frângeţi inima cuiva…

Pe de altă parte, cineva îmi zicea mai demult că: nu există „nu pot”, există „nu vreau”. 

În concluzie, nu mai faceţi promisiuni, nu mai spuneţi „o să…”, acţionaţi, arătaţi prin fapte ce promiteţi şi cum vă ţineţi de promisiuni, în aşa fel o să evitaţi ca promisiunile să rămână urme de pix pe o foaie, sau nişte cuvinte rătăcite în amintirea cuiva… 

cât de „femeie” pot să fiu…

Nu pot să zic despre mine că sunt foarte feminină. Nu mă îmbrac elegant decât la ocazii mai mult decât speciale, mă machiez şi mai rar de atât, nu îmi place să stau 5 ore în faţa oglinzii să îmi aranjez părul…mă rog aţi prins voi ideea, dar de vreo 3 săptămâni am făcut  o obsesie fantastică pentru o pereche de pantofi. Îmi plăceau şi înainte pantofii cu toc (aşa cum spuneam şi aici), dar nu era un capăt de lume dacă nu îi aveam. Mă mulţumeam să îi văd în vitrine sau prin reviste. E, nu şi acum. Acum am înnebunit! De când i-am văzut într-o revistă, îi vreau! Trebuie să îi am…şi mai ales când ştiu că în „Românica” nu am cum să îi găsesc, parcă şi mai rău mi se accentuează obsesia…

Vă las să îi admiraţi, să vă convingeţi că am înnebunit. Designerul este Cesare Paciotti

viaţa de student…

Oricât de mult ţi-ar plăcea ceea ce faci la facultate, unele cursuri sunt mai mult decât plictisitoare. Sunt chinuitoare chiar. Să stai două ore să asculţi un profesor e agonizant. Şi astfel, studenţii îşi ocupă timpul cu diverse activităţi.

Aşa se face că, după ce mi-am ridicat nasul din integrama pe care tocmai o terminasem, cu muzica în urechi, hotărâtă să fiu puţin atentă la curs, am observat că persoana din stânga mea citea o carte, iar în dreapta mea, altcineva se juca „snake”. Am început să râd văzând că nu mai am de ce să îmi fac mustrări de conştiinţă şi că nu sunt singura persoană care se plictiseşte de moarte. Şi mai amuzant e faptul că lumea vine pregătită de acasă cu cărţi şi ziare ca să treacă timpul mai repede. Majoritatea cu asta îşi ocupă timpul, citind ziare, dar mai sunt şi alţii mai inspiraţi care au venit cu laptop-ul de acasă aşa că pot să stea pe mess sau să se joace solitaire.

Alţii, mai conştiincioşi, subliniază din carte ceea ce punctează profesorul la curs. Tot ei sunt şi mai atenţi, din moment ce au observat că tot ce se spune la un curs, găseşti în cărţile profesorilor respectivi.

După asta, am întrerupt-o pe colega mea din jocul ei de snake şi am început un campionat de x şi 0. Mi-am luat bătaie, aşa că am lăsat jocul ăsta deoparte şi am început altul la care mă pricep mai bine: spânzurătoarea.  

 

dedication…

De ce simte lumea nevoia să îmi recomande filme triste? Nu ştiu dacă e coincidenţă sau nu, dar de fiecare dată când mă uit la un film recomandat de cineva…ajunge să fie unul trist. Protagoniştii sunt oameni neîmpliniţi sau inadaptaţi social. Ce contează că se termină cu happy-end? Eu tot partea tristă o ţin minte.

De exemplu „Wall-e”. O să râdeţi. E desen animat, cum să fie trist? Da, întradevăr, toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, au reuşit să îi învingă pe cei care stăteau în calea fericirii lor şi au cultivat „plante de pizza” ca să salveze planeta…dar disperarea lui Wall-e când o pierde pe Eva este tot ce mi-a rămas în minte. N-o să o iert pe Maria toată viaţa mea că m-a pus să mă uit la el.

Nici pe Ana nu o sa o iert. Ea m-a pus să mă uit la „eternal sunshine of the spotless mind”. E un film foarte bun. Mi-a plăcut şi regia, şi jocul actorilor, povestea în mod special, dar cu toate că şi ăsta se termină cu happy-end…doar asta e fericit în tot filmul…sfârşitul. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Rămâne unul din filmele mele preferate.

Azi am văzut Dedication. Mi-a plăcut pentru că e un film mai ciudăţel. Presupun că face parte din categoria filmelor independente, dar nu asta contează. Nu mai are rost să mai spun cu ce sentiment am rămas după ce m-am uitat la el. Pentru ăsta, o învinuiesc pe Andreea.

Alte filme recomandate la care am „regretat” că m-am uitat: Sweeney Todd, Edward Scissorhands, Spread, If Only, P.S. I love you, Bambi =)), Bride Wars (dar ăsta e caz special, doar o scenă mi s-a părut tristă spre deosebire de celelalte care au o atmosferă întreagă de tristeţe) şi altele pe care nu mi le mai aduc aminte…

Concluzia: trebuie să nu mă mai uit la filme recomandate de alte persoane.

Concluzia 2: s-ar putea să nu fie nimic în neregulă cu filmele respective…cred că de fapt sunt eu „stricată”

miroase a iarnă…

Am ieşit până afară…e frig şi miroase a iarnă. Nimic ciudat pentru un început de noiembrie. Îmi place toamna, îmi place şi iarna. Iubesc culorile toamnei şi mirosul iernii. Singurul lucru pe care am ajuns să îl dispreţuiesc şi care are legătură cu iarna, este Crăciunul.

Am iubit şi eu Crăciunul. Când eram mică. Atunci stăteau lucrurile cu totul altfel. Aveam vârsta la care încă mai credeam în poveşti şi chiar dacă ştiam că Moş Crăciun nu există, eu aveam un Moş Crăciun. Avea barbă, dar nu se îmbrăca în roşu. Era tata.

Din păcate, am crescut şi acum văd lucrurile dintr-o altă prismă. Urăsc când se apropie Crăciunul şi peste tot apar decoraţiuni mai mult sau mai puţin kitschoase şi peste tot apar discuţii despre spiritul Crăciunului. Se vorbeşte despre bunătate şi că în perioada asta a anului trebuie să ne purtăm mai frumos unii cu alţii. De ce avem nevoie de o dată în an ca să ne purtăm frumos? În restul 364 de zile nu suntem tot oameni?

Se spune că „spiritul Crăciunului” se simte în apropierea Crăciunului. Tot ce simt şi văd eu, este faptul că încă o sărbătoare care avea mesaj spiritual s-a transformat în ceva comercial, un lucru de pe urma căruia marile companii şi nu numai, pot să încaseze bani. Până şi imaginea pe care o avem noi în minte despre Moş Crăciun a fost inventată de Coca-Cola în anul 1931.

Ceea ce văd eu, este că sute de oameni mor de frig pentru că locuiesc pe străzi. Că în timp ce toţi se ghiftuiesc cu sărmăluţe şi salată boeuf, sunt oameni care caută prin gunoaie un colţ de pâine uscat şi mucegăit ca să mai supravieţuiască o zi. Mai văd şi că imaginea familiei fericite din filmele de Crăciun pe care le vezi la televizor în fiecare an (mereu aceleaşi), nu prea există. În schimb, aud că toţi sună să spună că se duc în ţări străine, sau că stau acasă, că anul ăsta nu mai petrec Crăciunul alături de oamenii cu care l-au petrecut toată viaţa. Şi astfel, ajung doar 4 persoane la masă: doi bătrâni şi două dintre nepoatele lor, mâncând în linişte, schimbând din când în când câteva cuvinte, gândindu-se cum, cu câţiva ani în urmă, nu ştiau cum să se mai aşeze la masă ca să încapă toţi şi cum răsuna camera de râsete. Bradul nu se mai împodobeşte pentru că nimeni nu se mai oboseşte să-i surprindă pe cei dragi cu cadouri. Sau dacă se împodobeşte, e brad artificial. Nu-ţi trebuie brad ca să-i bagi copilului nişte bani în buzunar. 

Afară miroase a iarnă, dar în case nu mai miroase a Crăciun.

Nu spun că nu este o sărbătoare frumoasă, nu. Este cea mai frumoasă sărbătoare din an. Dar nu mai pot să mă bucur de ea. Sunt persoane care iubesc Crăciunul şi care poate nu or să fie de acord cu mine. Înţeleg şi accept asta. Lor, le doresc să se bucure în continuare de Crăciun şi tot ce înseamnă asta pentru ei.

Cât despre mine, o să aştept să treacă, o să mă abţin de la comentarii când or să înceapă discuţiile despre cadouri şi sărbători şi o să îmi doresc să  adorm pe 22 decembrie şi să mă trezesc pe 2 ianuarie, când toate or să fie trecute şi uitate. Măcar de am avea zăpadă…