de ce voi, da şi noi, nu?

Azi, cu ajutorul Anei, am ajuns să citesc ceva foarte frumos din punctul meu de vedere. „Câteva motive pentru care iubim femeile” de Mircea Cărtărescu. Mi-ar plăcea să cred că mai sunt băieţi, bărbaţi care cred în ceea ce scrie acolo. Dar apoi mi-am adus aminte de o conversaţie purtată azi cu doi colegi.

Eu una nu înţeleg cum, dacă spui că iubeşti şi simţi ceva frumos pentru o femeie, dacă crezi în cuvinte precum cele ale lui Cărtărescu, poţi să înşeli. Şi asta e valabil şi pentru femei. Dar la bărbaţi e un caz mai special. Pentru că undeva, în mintea lor atât de bine organizată din unele puncte de vedere şi atât de complicată din altele, s-a înrădăcinat ideea că dacă „femeia lor” îi înşală e de neiertat, dar în acelaşi timp e absolut normal şi chiar de aşteptat ca ei să o înşele pe ea.

Dilema asta nu o am de ieri de azi şi chiar îmi aduc aminte de o altă conversaţie cu un băiat care spunea că nu ar putea ierta şi că nu poate concepe ideea ca prietena lui să îl înşele. Ca înainte de a se întâlni cu el sau după, ea să se ducă în braţele unui alt băiat. Să sărute alte buze decât ale lui. Paradoxal este faptul că îmi spunea toate astea în timp ce ţinea în braţe o fată…o fată care nu era prietena lui de care tocmai vorbea.

Nu pot să înţeleg lucrul ăsta. Oricât aş încerca să fac să îmi intre ideea asta în cap…nu pot. Cum spuneam, nu e valabil numai pentru partea masculină. Şi fetele înşeală, nu zic că nu. Dar pe partea asta nu am fost…nu chiar. Dacă relaţia oricum se duce de râpă şi îţi găseşti refugiul în braţele altcuiva, atunci poate că ar putea fi de înţeles, sau iertat. Dar când ai tot ce îţi doreşti la iubitul/iubita ta…de ce să te întinzi mai mult decât îţi e plapuma? 

Explicaţi-mi vă rog puţin mecanismul vostru. Încercaţi să mă faceţi să înţeleg.