Unde sunt licuricii?

Mi-e  dor de vară. Mi-e dor de nopţile de vară. De nopţile în care stăteam afară şi nu se auzea nimic decât cântecul greierilor.

Am observat un lucru. Nu mai sunt licurici. Când eram mică îi vedeam mereu. Ieri, citind o poveste despre un  cuplu la un picnic ce încercau să prindă licurici, mi-am adus aminte că ultima oară când am văzut  licurici, aveam cel mult 8-9 ani.  Acum lumina licuricilor e înlocuită  de capătul  arzând  al unei ţigări în mijlocul nopţii şi chiar dacă greierii încă se  aud, acum e o senzaţie mai plăcută să auzi hârtia arzând atunci când tragi din ţigară.

În altă ordine de idei…ştiu că nu am mai scris de mult…nu cred că mi-a dus cineva dorul îmi mai citeşte cineeva gândurile mele deprimante? (bine, Ana, ştiu că tu da :)))

Nu s-a întâmplat nimic în astea 2-3 luni. Am reuşit să mai tai un lucru de pe „to do list-ul” pe care l-am făcut în urmă cu un an. Şi asta m-a făcut să conştientizet ceva ce Ana încearcă să îmi zică de mult: am realizat mai multe lucruri decât am pierdut. Sau chiar dacă în realizarea unui lucru am pierdut altele…în final merită. (Bine, ar fi fost frumos să NU îmi pierd buletinul în ziua în care am luat examenul de conducere, dar presupun că e schimb pe schimb).

Chiar dacă unele lucruri nu le-am realizat pe cont propriu, a trebuit să fiu împinsă de la spate şi uneori chiar să dezamăgesc persoane crezând că m-am lăsat bătută, în final pot să răsuflu uşurată că am mai tăiat ceva de pe listă. Vă mulţumesc că m-aţi bătut la cap atunci când tot ce vroiam era să renunţ şi vă mulţumesc că nu m-aţi lăsat să mă conving că totul s-a sfârşit înainte de a începe. Nume nu o să înşir…nu are rost. Pe mulţi vă port pe un tricou 🙂 pe alţii în suflet. (că deh…cât de mare poate fi un tricou? :P)

Şi totuşi…unde sunt licuricii?