Toată lumea pleacă…

A trecut şi sesiunea, m-am prins şi care era faza cu practica, am început-o, am şi terminat-o şi tot a trecut prea mult de la ultima postare. Am reuşit şi să plec din Bucureşti, am reuşit şi să fac insolaţie cu soarele în nori…am făcut destule de la ultima postare şi parcă n-am făcut nimic.

Azi, am primit o veste, glumă sau nu, nu mai contează, dar mi-a adus din nou aminte de ceva ce spuneam şi ultima oară când am scris aici. Nimic nu e constant. În mod special de data asta, am revenit la ideea că toată lumea pleacă. Orice ai face, oricât ţi-ai dori să stea lucrurile altfel, într-un final, într-un fel sau altul, toată lumea pleacă.

Începe cu părintele care pleacă de acasă în urma unui divorţ, prieteni din copilărie care se mută din cartier şi cu care pierzi legătura, apoi creşti şi în urma dezvoltării personalităţii şi a gusturilor diferite, mai pleacă nişte persoane…că nu mai aveţi nimic în comun. Mai creşti puţin şi ţi se întâmplă pentru prima oară să ai inima frântă…mai pleacă o persoană. Dacă tot ai crescut, vezi viaţa cu alţi ochi şi îţi dai seama cât de fragilă e…că ai 50 de ani sau 20 viaţa ta sau a altora se poate sfârşi oricând şi astfel mai pleacă cineva. Mai ai un părinte, dar el consideră că viaţa trece pe lângă el şi că eşti destul de mare să ai grijă singur de tine şi pleacă să călătorească. În călătoriile sale ajunge la concluzia că peste graniţe se trăieşte mai bine şi uite aşa ajungem la următoarea etapă:

Alţii pleacă de nevoie…că se simt neajutoraţi, că trebuie să îşi facă un rost în viaţă şi în România nu se poate. Genul ăsta de plecat e cel care mă doare cel mai tare. Pentru că nu mai ţine de lucruri pe care nu le poţi controla. E alegerea ta şi te simţi constrâns să o faci. Să te dezrădăcinezi şi să o iei de la capăt în altă parte a lumii fără familie şi fără prieteni, cu speranţa că într-o zi te poţi întoarce să îţi faci o viaţă alături de cei dragi.

Se întâmplă zilnic, şi în ziua de azi puţine familii pot spune că nu au pe nimeni plecat la muncă în străinătate.

Nu învinuiesc pe nimeni şi nu zic că nu e bine, pur şi simplu mă întristează că aşa stau lucrurile. Mă întristează faptul că ştiu că unii chiar nu de ales…că trebuie să plece.

Vă las şi cu o melodie în ton cu ultima parte a articolului