vorba cântecului…

În fiecare zi mă trezesc în stilul meu caracteristic: punând ceasul pe snooze până când reuşesc să îmi ţin ochii deschişi. Asta e singura constantă din dimineaţa mea, sau prânzul, depinde cât de mult dorm :)) Restul zilei decurge diferit de cele mai multe ori, depinde de cursuri, de responsabilităţi, persoanele întâlnite şi diversele activităţi la care „mă corup” etc.

O altă constantă este seara mea…seara când vorbesc cu tine, te văd, te aud, gătim împreună, ne uităm la film împreună, ne certăm, ne împăcăm…lucruri absolut normale de altfel. Cu toate astea tu nu eşti aici. Şi oricât de mult ar fi avansat tehnologia…nu e de ajuns. Te aud râzând acuma şi asta îmi aduce un zâmbet pe buze. Dar sunetul râsului tău e acompaniat de bruiaje, de „purici” şi de alte sunete care ajung pe fir, între laptopul tău şi al meu, de-a lungul drumului de aproximativ 2000 de km dintre ele.

M-am săturat de imagini înceţoşate sau îngheţate pe un ecran, de cuvinte întrerupte, de conexiuni pierdute etc. M-am săturat să fii doar o voce la telefon şi o imagine pe un ecran. Vrea să îţi aud căldura vocii, nu o versiune robotizată a ei. Vreau să îţi simt căldura zâmbetului pe care mi-l oferi mie şi nu unui webcam. Vreau să îţi simt căldura pielii şi nu doar să încerc să mi-o amintesc. Te vreau acasă, dar mai am de aşteptat puţin. Ştiu că ultima suta de metri întotdeauna ni se pare cea mai grea…

Cu alte cuvinte, cum bine au zis doi mari rapsozi în viaţă…pe numele lor 50 de bani şi Justin a’ lu’ Timberlache: „I’m tired of using technology, I need you right in front of me”

Anunțuri

Scrisoare pentru tine…

M-ai rugat să scriu. M-ai rugat cu lacrimi în ochi să scriu, temându-te pentru sufletul meu. Ţi-e teamă că o să mă pierd, sau că o să mă pierzi şi singurul loc unde m-ai regăsi ar fi printre rândurile scrise de mine…acolo unde e locul meu paşnic, acolo unde îmi găsesc liniştea.

Nici acum nu ştiu ce să scriu, ce să spun. Dar m-am hotărât să-ţi scriu ţie. Scrisori pe tipul vechi, într-un mediu nou. Într-o eră în care comunicarea poate fi realizată la fel de uşor cum este să respiri, o scrisoare clasică, scrisă de mână, nu mai prezintă nici un interes.

Să scriu despre viaţa mea nu are rost. Nu poţi decât să îmi oferi sprijin moral, sprijin care de atlfel înseamnă enorm pentru mine, dar viaţa mea nu poate să o trăiască altcineva în locul meu. Nu poate nimeni să ia decizii pentru mine şi să mă aştept să fie şi decizii bune. Trebuie să trăiesc şi să iau viaţa în piept. Deşi, când am ajuns la acest stadiu în viaţa mea, nu aş putea să îţi spun. Întotdeauna m-am aşteptat ca acest lucru să se întâmple altfel. Sau dacă nu altfel, măcar să mă simt pregătită pentru asta.

Şi ştiu că nimeni nu e pregătit pentru asta şi se uită mereu peste umăr sperând că acolo or să fie mama şi tata care să îţi spună dacă e bine sau nu şi când greşeşti să te ridice de jos, să-ţi îngrijească rănile şi totul să fie bine din nou. Instinctul ăsta rămâne cu tine, cu noi toţi, indiferent de relaţia pe care o ai cu părinţii, sau dacă aceştia mai fac, sau nu, parte din viaţa ta.

Dar asta nu mai contează acum, pentru că subit am deschis ochii şi nu mai ştiu încotro mă îndrept. Înainte de toate probabil că ar trebui să ştiu unde sunt ca să ştiu şi ce drum vreau să apuc. Ştiu doar ce vreau, dar nu pot să obţin asta până nu încetez să mai trăiesc viaţa altcuiva. Până nu scap de atribuţiile care nu îmi aparţin. Ţi-am mai zis, dar simt că trăiesc viaţa altcuiva şi deşi asta m-a ajutat enorm dintr-un punct de vedere, vreau să închei capitolul ăsta şi să deschid unul nou. Să deschid la o pagină albă care aşteaptă să poarte o istorie…o istorie nouă, care să fie doar a mea, cu bătălii, cu înfrângeri şi victorii, cu cotropiri şi desrobiri, cu suişuri şi coborâşuri….dar care să fie a mea.

Dacă asta înseamnă că trebuie să învăţ o altă limbă şi să las în urmă persoane dragi….cu durere în suflet şi multă ambiţie o să o fac şi pe asta.

Închei aici scrisoarea mea. Mi-au fugit din nou cuvintele. Au fugit şi se întrepătrund cu date dintr-o altă istorie…o istorie a presei narată de vocea calmă şi dojenitoare a unui profesor.

Sper să nu treacă prea mult timp până la următoarele rânduri. Până atunci primeşte-le pe acestea…sunt pentru tine.