Sunt prea dură cu mine AKA cine sunt eu…

Azi mi-a cerut mama ajutorul în ale bloggerit-ului…parcurgând paşii pe care ar trebui sa îi parcurgă ea pentru a-i putea explica ce are de făcut, am ajuns la ciorne. Majoritatea erau goale, salvate cine ştie cum. Dar am găsit şi una care era un articol de sine stătător, scris undeva prin decembrie anul trecut. Citindu-l, mi-am dat seama că cel puţin din unele puncte de vedere, sunt constantă. Însă am realizat şi că sunt prea dură cu mine…ultima propoziţie consider acum că nu îşi are rostul şi nu îmi aduc aminte de ce am scris-o, pentru că nu asta simt…dar nu am vrut să editez…pentru că nu ăsta a fost scopul blogului meu, să-mi editez gândurile, ci să le pun pe „foaie” aşa cum vin şi cum se prezintă….aşa că vă las cu viziunea mea despre mine, atunci şi parţial şi acum.

Cine sunt eu…

…se întreba ea o dată. Eu sunt cea care îi înţelege pe toţi, care deseori vede dincolo de mască, dar care câteodată nu vede ce e fix în faţa ei. Sunt cea care mai renunţă la ceva ce vrea pentru ea în interesul altuia, deşi a spus că nu o mai face. Sunt o fiică, soră, nepoată şi prietenă bună chiar şi cu cei care nu merită. Sunt ceea ce are fiecare nevoie să fiu, dar încă nu ştiu cine vreau eu să fiu. Sunt cea căreia îi e frică să încerce, sunt cea căreia îi era frică de întuneric şi încă îi e ocazional, când i-o ia imaginaţia razna. Sunt cea care se transformă iar în copilul ăla speriat de 9 ani atunci când un cuplu se ceartă. Sunt cea care nu mai suportă ţipetele, dar care se trezeşte din senin că ridică vocea. Sunt ceea ce ai nevoie, dar nu vrei să vezi. Eram tot ce îşi putea dorea, dar nu a ştiut să aprecieze. Se pare că nu am fost niciodată îndeajuns şi probabil că nici nu o să fiu pentru că eu…nu exist şi dacă nu exist nu pot aduce fericire.

Anunțuri

…no words

Mă simt ca şi cum am intrat într-o casă părăsită şi sunt determinată să o fac ca nouă. În prima cameră în care am intrat şi probabil singura care nu era încuiată, m-am apucat să şterg praful. Şi sunt atât de fericită când văd că măcar un colţişor am reuşit să-l şterg de praf, dar vii tu şi aşterni praful la loc. Dar nu renunţ….şi mă apuc iar de şters praful, de îndreptat mobila pe ici pe colo…şi singurele dăţi când nu aşterni praful şi nu muţi mobila de unde am pus-o eu…nu mă laşi să ating ce am făcut. Să admir munca mea. Şi stau şi mă uit cu jind din afară în casă la colţişorul ăla care străluceşte acum datorită mie  şi pe care probabil nu o să îl mai văd vreodată, dar aştept momentul în care o să deschizi iar uşa şi o să mă apuc să şterg praful în alt colţ în care o să mă laşi să fac asta. Ce doare este faptul că probabil la sfârşit o să vină altcineva să se mute în casa care o să fie ca nouă şi o să atingă locurile unde eu am şters de praf şi tot ce pot sa sper e că persoana respectivă o să menţină curăţenia şi că nu o să mai permită ca o casă aşa de frumoasă să ajungă iar in ruine….

bucăţică din mine…(4)

Se terminase şi vacanţa. În mare parte trecuse liniştit, ca orice vacanţă. Partea rea era că ea nu vroia să se termine vacanţa. Pentru că asta însemna că trebuie să se întoarcă acasă şi acasă o aşteptau toate lucrurile de care fugise: amintiri, temeri, realizarea că a crescut şi că trebuie să înfrunte singură tot ce va veni…

Ştia că trebuie să plece. Amânase cât putuse momentul plecării. De fiecare dată când o suna cineva să o întrebe când se întoarce, mai amâna cu o zi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. Acum nu mai erau zile. A început să-şi facă bagajele şi a început să plângă. Din nou lacrimile au luat-o prin surprindere, dar de data asta nu s-a mai luptat cu ele. Ficare lacrimă îi mai uşura povara. Era sfâşietor să o vezi cum plânge, dar nu aveam ce face. Şi vedeam că îi face bine să se descarce. Se lupta să poată să respire din nou, printre lacrimi şi suspine, dar cu fiecare respiraţie se vindeca.

S-a calmat după puţin timp, ştiind că trebuie să ajungă la gară. Nu se observa că a plâns, dar era vizibil în trăsăturile ei că ar fi izbucnit din nou în plâns în orice moment. Am fost fericit că a prins trenul în ultimul moment. Nu ar fi fost în stare să poarte o conversaţie cu unchiul şi mătuşa ei care o aduseseră la gară. Niciodată nu se pricepuse la despărţiri, dar acum nici măcar nu ar fi fost în stare să le spună ceva. S-a urcat în tren, le-a mulţumit, i-a asigurat că îi sună când ajunge acasă şi s-a îndreptat spre locul ei din tren. Din nefericire, trenul nu avea compartimente. Aşa că restul călătorilor aveau să fie martori la durerea ei. Totuşi era bine. Trenul era relativ gol, iar lângă ea nu erau decât o femeie cu un copil, care nu îi acordau mare atenţie.

Când a pornit trenul, au pornit şi lacrimile. Strângea din dinţi ca să nu ţipe şi îşi acoperea faţa de ruşine. Nu vroia să plângă, dar nu ştia cum să se oprească.

Am plâns şi eu cu ea, sperând că o să-i uşurez povara. Mă întreb dacă i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi ştiut că sunt acolo. Probabil că nu.  A stat aşa multă vreme, dar într-un final şi-a revenit. Mi se părea că respiră mai uşor acum, de parcă toate lacrimile acelea vărsate, i-ar fi apăsat sufletul nelăsându-l să respire.

A ajuns şi acasă. S-a revăzut cu prietenii, a rezolvat ce avea de rezolvat şi zilele treceau ca de obicei: nepăsătoare la durerea pe care o provoacă trecerea timpului, lăsând în urmă amintiri şi aducând cu ele întrebări, nesiguranţă. Şi totuşi zilele ce treceau aduceau şi speranţă, făcând totul mai uşor de suportat.

bucăţică din mine…(3)

Azi nu mai dormea. Îi era teamă. Adormise mai devreme şi îl visase. Nu vroia să-l mai viseze iar, să-şi aducă aminte cum era. Şi poate dacă nu ar fi fost atât de real visul…nu ar fi durut aşa rău. Se făcea că stătea în pat, ca şi acum, numai că nu era nici trează nici adormită. Şi el a venit de nicăieri şi s-a pus lângă ea. Ea a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. De unde apăruse? Ce mai vroia de la ea?

Şi el era mirat, dar nu din acelaşi motiv. El se întreba de ce braţele ei îl respingeau în loc să-l tragă mai aproape.  

Ea se întoarse cu spatele la el şi închise ochii sperând că o să dispară, dar el o luă în braţe şi îi şopti că o iubeşte. Altă dată cuvintele astea ar fi fost de ajuns să o trezească şi de pe lumea cealaltă, dar acum îi ardeau în inimă, lăsând să iasă la suprafaţă amintiri pe care ea se chinuise să le ascundă.

Şi aşa se trezise în după-amiaza asta, cu sentimentul că ceva lipseşte. De ce îi simţea braţele în jurul ei, de parcă chiar fusese acolo?

Aşa că acum stătea în pat, temându-se să adoarmă. Dacă mai avea ceva să-i spună şi venea din nou? Dar o vedeam cum se luptă să nu-şi aducă aminte. Din când în când îşi scutura capul de parcă asta ar fi ajutat-o să uite.

Cea mai clară amintire era accea că întotdeauna se completaseră. Când se ţineau în braţe, păreau că se potrivesc perfect…ca două piese de puzzle. Şi dorinţa de a fi împreună era aproape tangibilă. Căldura, mirosul pielii lui, răsuflarea lui pe gâtul ei atunci când dormeau. Astea erau lucruri de care ea se agăţase atunci când şi-a dat seama că în curând nu vor mai fi împreună. Acum nu ştia dacă să regrete că făcuse asta sau nu. Erau nopţi în care se trezea şi îl lua în braţe şi apoi îi veghea somnul şi se concentra pe amintirea asta dorind să nu uite.  Alteori se trezea şi se enerva când vedea că nu îl ţine în braţe şi îşi reproşa că pierde timpul pe care îl mai are.  

Gândindu-se la asta a adormit şi mi-aş fi dorit să o pot trezi. Acum mai mult ca sigur îl va visa din nou…

bucăţică din mine…(2)

Mă uitam la ea cum merge cu umerii căzuţi şi privirea în pământ. Ce mult mă durea privirea asta…să văd lacrimile cum îşi fac drum printre genele ei dese şi negre, să văd cum se stinge scânteia de speranţă din ochii ei. Am spus că ea nu ştia că lucrurile or să fie bine şi că o să afle în curând, dar văzând-o aşa, începeam să mă îndoiesc.

Mergea ca de obicei cu căştile în urechi, ascultând muzica ce o calma. Dar acum asculta pe repeat o melodie tristă care nu făcea decât să grăbească lacrimile în drumul lor spre obraji. Îşi ştergea lacrimile ruşinată că plânge pe stradă. Nu se aştepta să cedeze aşa de uşor. Altă-dată putea să reziste până intra pe uşă, sau până ştia că e singură şi că nu o vede nimeni. Era de ajuns tristeţea ei, de ce să îi pună şi pe alţii să simtă asta? Dar acum nu a mai putut. Se simţea slăbită şi o deranja asta. De ce nu mai era la fel de puternică? 

Mergea privindu-şi picioarele, gândindu-se la tot ce se petrecuse în ultimul timp. O vedeam cum trece de la un sentiment la altul: dezamăgire, frustrare, dor, vedeam în privirea ei tristă întrebări fără răspuns.  

– Dar la unele întrebări nu trebuie să răspunzi, fie pentru că nu au un răspuns, fie pentru că e mai bine nu-l ştii. Spusese ea o dată.

O vedeam cum începe să se îndoiască din nou de ea deşi ştia că nu trebuie. Dar cum putea să nu? Când toată lumea părea pornită să îi demonstreze că nu poate?

Subit, am văzut altceva în ochii ei. O hotărâre. Avea de gând să ia asta drept o provocare. Avea de gând să le demonstreze că se înşeală, cu riscul de a-şi demonstra ei în final…că poate ei aveau dreptate. Nu conta. Avea de gând măcar să încerce. Ce altceva mai avea de făcut?

Tristeţea, dezamăgirea, dorul…erau încă acolo, dar eram convins că pe parcurs o să dispară de acolo, redându-i speranţa. Însă hotărârea era acolo ca să rămână.

în caz că vă întrebaţi ce melodie asculta pe repeat:

bucăţică din mine…

O priveam dormind. Eu eram îngerul ei păzitor, sau poate doar o fantomă, un gând rătăcit…nu e prea important.

Simţeam că e neliniştită, sentimentul acesta o însoţea de ceva vreme, dar azi era accentuat de furtuna de afară. Îi era frică de tunete. Toţi cei care  o cunoşteau cât de cât ştiau asta. Dar mulţi poate considerau că glumea, sau că zice doar aşa, ca să atragă atenţia. Dar dacă ar fi văzut-o acum, ca mine, ar fi văzut frica reflectată în chipul ei adormit şi în gesturile pe care le făcea, inconştientă fiind, pierdută în visele ei, sau în coşmaruri…asta nu aveam de unde ştii.

Dormea deja când s-a pornit furtuna şi eu tocmai mă minunam cât de paşnică pare atunci când doarme, cât de liniştită, de parcă i se odihnea şi sufletul, nu numai trupul. Cred că ceea ce a trezit-o a fost unul din fulgere. Aşa cum dormea ea de obicei, cu ochii întredeschişi, nu avea cum să nu sesizeze lumina ce inunda dintr-o dată camera. A ridicat capul buimacă şi a văzut că se pusese furtuna. S-a trezit şi a închis geamurile pe care le deschisese mai devreme să scape de căldura infernală. Apoi s-a pus înapoi în pat. Era destul de obosită să adoarmă la loc, dar nu destul încât să nu mai audă tunetele şi ploaia care îi bătea acum în geam. Era iraţional că sunetele erau cele care o speriau. Un sunet nu îţi poate face rău.

S-a culcat şi încerca să ignore răpăiala de afară şi tunetele, dar când în sfârşit se calma, tuna mai tare şi se speria. O vedeam cum se încruntă în somn şi sprâncenele i se apropiau accentuând spaima. Începea să respire mai repede şi asta părea, în mod ciudat, să o ajute. Se concentra la respiraţia ei şi tunetele nu se mai auzeau atât de clar. Mai târziu s-a ghemuit, poziţia ei aducându-mi aminte cât de fragili sunt oamenii şi că atunci când sunt speriaţi par să adopte din nou poziţia fetusului, ca atunci când erau protejaţi de pântecul mamei. E un instinct, presupun, de a te simţi mai protejat. 

A rămas aşa, încordată, toată noaptea, suspinând când tunetele se intensificau şi se prelungeau. Abia spre dimineaţă, când a adormit profund s-a mai relaxat şi pe chip i-a revenit acea pace care mă acaparase şi pe mine mai devreme. Poate chiar adormise sau poate faptul că nu mai tuna i-a adus înapoi acea linişte, dar am răsuflat liniştit când s-a întâmplat acest lucru. Nu o mai văzusem de mult aşa. În ultimul timp se foise toată noaptea şi se trezea în miezul nopţii oftând. Era o imagine tristă. Părea a fi un copil cu greutatea lumii pe umerii lui mici. Mi-aş fi dorit să mă pot duce să o iau în braţe şi să îi spun că o să fie bine, dar nu avea rost să îi spun ceva ce deja ştia. Poate nu acum, dar avea să afle cât de curînd.

Eseul argumentativ, „Pisica neagră”, eu şi Maria…

Azi mi-am adus aminte de altă chestie comică, nu intră chiar la capitolul perle, dar e destul de aproape dacă luaţi în considerare felul în care povestesc eu „Pisica Neagră” de Edgar Allan Poe. Totul a început când Maria îşi făcea un eseu argumentativ la română despre greşeală, având ca punct de pornire un citat care zicea ceva de repararea greşelilor. Mi-a cerut un exemplu dintr-o operă citită pentru unul din argumentele pe care le dăduse. Când nu am reuşit să îi dau unul din literatura română, a găsit chiar ea răspunsul în literatura universală. Ce a ieşit…vedeţi cu ochii voştri. Enjoy!

Maria: :D:D:D  pisica neagra……

Yo: bravos…vezi k poti?

 Maria: shtii k ala dupa ce shi-a omorat pisik shi-a luat alta….. k sa repare gresheala……da’ habar n-am cum se numeste krtea…. cine a scris-o…. cum il cheama pe personaj….

Yo: pisica neagra de edgar allan poe

Maria: am gasit shi eu

Yo: bv

Maria: u ai gasit cum il cheama pe „faptash”?

Yo: ce faptas ma

Yo: ?

Maria: personajul principal copacule

Yo: nu avea nume

Maria: oky oky

  puţin mai târziu…după ce am căutat pe net să văd dacă „făptaşul” avea sau nu nume…

Yo : „un desen ce intruchipa o pisica mare ce statea spanzurata de gatul naratorului.”

Yo : =))

Yo : cum sa zici mah asa?

Maria: pai?

Yo : imaginea era cu o pisisca spanzurata

Yo : nu spanzurata de gatul naratorului

Maria: pai shi cine a zis k e spanzurata de gatu naratorului?

Maria : : ))

Yo: unu’ intr-un referat pe net

Mami : auci

Maria: partea proasta e….. k mult mai multzi dobitoci nu-shi dau seama…. shi le iau asha…. fara sa li se para nimic greshit….

Yo: stiu

Maria: ideea era…… k unii nu-si dau seama nici dupa ce citesc….. crezand k poate k saraca pisica chiar a fost spanzurata de gatu naratorului

Yo: pai nu…k inainte spusese k o spanzura de un copac

Yo : da imaginea dupa ce ia foc casa…era cu ea spanzuarata de gatul naratorului  asta in opinia lui

Yo : sau ei

Maria: : )) mda

Maria: lasa

Maria: oriqm…. tot nu e prea bun ex…. pt k oriqm o omoara shi p-asta……

Yo : ba nu

Yo : ea scapa

Yo : o zideste

Yo : da scapa

Yo : si din cauza ei il prinde politia k a omorat-o pe nevasta-sa 😀

Maria: nu o omoara…. o zideshte

Maria: asta tzi se pare un mod de a-tzi repara o gresheala…. prin a o zidi…. vie : ))

Maria: facem asha…. maine te bat…. da’ rau de tot…. iar dupa….. k sa ma iertzi… te zidesc….. oky?

Maria: ce zici?…. tentant nu?

Yo : =))

Yo : in primul rand nu inteleg de ce imi zici mie k nu e bun ex….k tu ai venit cu ideea

Yo : in al doilea rand e irelevant k a zidit-o dupa aia…k el la inceput vroia sa aiba grija de ea…si asa a si facut

Yo : ghinionul pisicii a fost k incepea sa semene prea mult cu cealalta

Yo : sau cel putin in mintea personajului asa era…si oricum tu nu te apuci sa spui toata povestea… spui doar k era cuprins de remuscari si s-a gandit sa-si repare gresela prin faptul k a luat o pisica de pe strada sa aiba grija de ea

Maria: in primul rand nu tzi-am zis k nu e bun exemplul k sa itzi scot ochii…. era doar o observatzie

Maria: in al 2-lea rand nu ai ce sa-mi faci…. k dak vreau sa te zidesc te zidesc

Mami : 😀

Yo : =))

Yo : cum mah cum?

Yo : dak vreau sa te zidesc te zidesc

Yo : =))

Maria : =))

 după ce s-a apucat să scrie eseul…

Maria : ce argument (implicit shi ex) sa mai dau?

Yo : nu stiu

Yo : eu ma chinui sa- le fac si pe ale mele

Maria : X(

Maria : te zidesc

Maria: : ))

Yo : =))

Maria: pt k vreau shi pt k pot

Maria: 😀

Yo : Doamne rad ca tuta in casa

Yo : =))

Maria: me 2 : ))

Maria: si totusi…. stoarce-tzi mintea….. shi mai da-mi o hidee

Yo: da mintea ta ce pazeste

Yo : ?

Maria: nici nu potzi sa-tzi inchipui……………………..

Yo : pazeste zidu, nu?

Yo : =))

 şi mai târziu 😛

Yo : pisoi ne zidim…aaaa vorbim mai incolo

Yo : : ))

Yo: tre sa plec

Maria: zbye

Am râs cu lacrimi când am recitit această conversaţie…dar pe lângă asta am găsit mult mai multe…:) din păcate nu toate sunt la fel de „consistente” ca şi aceasta, aşa că nu o să le găsesc un loc pe blog, dar sunt amintiri plăcute. Bincuvântată să fie persoana care a inventat arhiva la messenger 😛