atât de aproape…şi totuşi atât de departe

Azi am văzut cum poate fi…ce era şi ce nu mai e din cauza unei persoane care nu a ştiut să aprecieze ce are şi cum să preţuiască ceva ce mulţi caută şi nu găsesc…ba mai mult, i-a cauzat suferinţă. Azi am văzut ce nu ştiu dacă voi avea vreodată…şi i-am zis că nu o să doară dacă îmi arată….şi m-a durut, dar nu i-am arătat…m-a durut să văd că încă suferă…şi i-am spus că îmi pare rău că nu s-au terminat lucrurile aşa cum ar fi meritat, deşi suna ciudat venind din partea mea.

Azi am văzut cine e cu adevărat…şi cine nu mai e acum pentru că i-a fost luată o parte esenţială şi oricât m-aş chinui, nu ştiu dacă o pot readuce eu… şi m-am simţit mică, mică şi neputincioasă…un sentiment pe care-l întâlnesc din ce în ce mai des…şi nu pot să spun nimic pentru că şi-ar asuma vinovăţia şi nu are de ce…pentru că singurul vinovat deja a făcut destule daune şi încă face…şi din cauza asta s-ar putea ca soarele să apună înainte să apuce să iasă şi pe strada mea…

 

How to save a life şi „unde ne ascundem când fugim de noi”

Cum faci pentru a salva o viaţă? Cum ştii când e bine să intervii să ajuţi pe cineva şi când e bine să priveşti din umbră sperând că o dată ce va cădea se va ridica singur/ă de jos şi îi va fi învăţătură de minte? Atunci când stai cu frică-n suflet pentru cineva dar ştii că va avea de suferit oricum, ce alegi? Să ajuţi şi să rişti distrugerea unor legături că de, „drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”, dar să ştii că pe viitor va fi în siguranţă, sau aştepţi să se dea cu capul de pragul de sus şi apoi eşti langă el/ea să îl/o ajuţi să se pună iar pe picioare?

Şi când nu mai ai pe cine să ajuţi…unde găseşti puterea să te ajuţi pe tine?

Şi când îţi juri că nu o sa mai speri la nimic şi nu o să îţi mai doreşti nimic şi tot te vezi mergând uşor, uşor spre dezamăgire, ce faci? Ţie nu iţi poţi întoarce spatele să pleci…ce faci atunci când ştii că deşi e foarte mică şansa de a pierde din nou, ea există şi e mai bine să nu rişti, dar tot o faci…o faci pentru că ştii că merită şi eşti dispus să înfrunţi orice pentru a ajunge la scopul final. Şi făcând asta ajungi să speri că poate după toate greutăţile o să răsară soarele şi pe strada ta…dar undeva în sufletul tău ştii că e de ajuns să îţi pună cineva piedică şi se năruie totul. Dacă eşti vigilent, poţi împiedica asta. Dar ce te faci când răul e deja făcut  şi nu ai cum să întorci timpul să previi? Ce te faci când nu e vina ta, dar tot tu tragi ponoasele?

Ce faci când cuvintele iţi stau pe vârful limbii, dar nu le poţi rosti de teamă că ar strica tot?

Ce faci…

Toată lumea pleacă…

A trecut şi sesiunea, m-am prins şi care era faza cu practica, am început-o, am şi terminat-o şi tot a trecut prea mult de la ultima postare. Am reuşit şi să plec din Bucureşti, am reuşit şi să fac insolaţie cu soarele în nori…am făcut destule de la ultima postare şi parcă n-am făcut nimic.

Azi, am primit o veste, glumă sau nu, nu mai contează, dar mi-a adus din nou aminte de ceva ce spuneam şi ultima oară când am scris aici. Nimic nu e constant. În mod special de data asta, am revenit la ideea că toată lumea pleacă. Orice ai face, oricât ţi-ai dori să stea lucrurile altfel, într-un final, într-un fel sau altul, toată lumea pleacă.

Începe cu părintele care pleacă de acasă în urma unui divorţ, prieteni din copilărie care se mută din cartier şi cu care pierzi legătura, apoi creşti şi în urma dezvoltării personalităţii şi a gusturilor diferite, mai pleacă nişte persoane…că nu mai aveţi nimic în comun. Mai creşti puţin şi ţi se întâmplă pentru prima oară să ai inima frântă…mai pleacă o persoană. Dacă tot ai crescut, vezi viaţa cu alţi ochi şi îţi dai seama cât de fragilă e…că ai 50 de ani sau 20 viaţa ta sau a altora se poate sfârşi oricând şi astfel mai pleacă cineva. Mai ai un părinte, dar el consideră că viaţa trece pe lângă el şi că eşti destul de mare să ai grijă singur de tine şi pleacă să călătorească. În călătoriile sale ajunge la concluzia că peste graniţe se trăieşte mai bine şi uite aşa ajungem la următoarea etapă:

Alţii pleacă de nevoie…că se simt neajutoraţi, că trebuie să îşi facă un rost în viaţă şi în România nu se poate. Genul ăsta de plecat e cel care mă doare cel mai tare. Pentru că nu mai ţine de lucruri pe care nu le poţi controla. E alegerea ta şi te simţi constrâns să o faci. Să te dezrădăcinezi şi să o iei de la capăt în altă parte a lumii fără familie şi fără prieteni, cu speranţa că într-o zi te poţi întoarce să îţi faci o viaţă alături de cei dragi.

Se întâmplă zilnic, şi în ziua de azi puţine familii pot spune că nu au pe nimeni plecat la muncă în străinătate.

Nu învinuiesc pe nimeni şi nu zic că nu e bine, pur şi simplu mă întristează că aşa stau lucrurile. Mă întristează faptul că ştiu că unii chiar nu de ales…că trebuie să plece.

Vă las şi cu o melodie în ton cu ultima parte a articolului

Că de când nu ne-am mai citit, multă vreme a trecut…

Da, ştiu, nici măcar nu rimează, suna bine când m-am gândit la fraza asta. Sper să mă ierte Eminescu că mi-am luat libertăţi cu geniul lui artistic.

Evident geniul meu artistic e în vacanţă pe undeva, nu mai am inspiraţie, sau dacă am, nu am tragere de inimă să scriu. Am note şi notiţe peste tot prin casă dar nu sunt idei care se leagă, pur şi simplu gânduri care trebuie să le pun pe foaie altfel mă înnebunesc.

A venit vara, oarecum…e mai, dar e mult prea cald să susţinem că e un sfârşit de primăvară…de fapt e 29 mai e sfârşitul lunii, normal că e cald. Ignoraţi ultima frază.

Vreau şi nu vreau, simt şi nu simt, îmi pasă, dar de cele mai multe ori îmi e indiferent. Vreau să mă implic mai mult, dar nu văd de ce, oricum nu îi pasă nimănui.

Calc multă lume pe nervi în ultimul timp cu impasivitatea mea.

Stai prea mult la calculator, pe internet. De ce nu ieşi şi tu din casă?

Pentru că nu am unde să mă duc.

Mai ieşi şi tu la aer curat.

E geamul deschis, intră aer şi aşa.

Nu ţi-am mai zis să nu mai stai atât la calculator?

Şi ce vrei să fac?

Uite mai stai cu mine aici. Nu mai sta închisă la tine în cameră.

Mda. Trec de la calculator la televizor. Cum de nu am văzut diferenţa? Măcar la calculator îmi aleg ce fac şi ce văd, nu tre să îndur idioţenia altora. Sincer, simt că îmi scade iq-ul dacă mă uit prea mult la televizor zilele astea.

Şi aşa port discuţii de genul zilnic. Nu văd de ce se agită. Mie mi-e bine aşa. Socializez când pot (ştiu că ar trebui să fie mai des), învăţ când trebuie…exist. Supravieţuiesc.

Şi nici nu o zic în sensul în care o ziceam înainte. Nu. Mi-e bine. Sunt eu şi fac ce vreau. Am prieteni şi familie lângă mine, vine vara şi încep din ce în ce mai mult să îmi doresc să plec, să fac ceva. Între timp, tre’ să se termine sesiunea, să mă prind care e faza cu practica şi-apoi până în octombrie nu mai dau ochii cu Bucureştiu’

Am realizat, mai greu ce e drept şi încă trebuie să mă conving complet, că nu pot să mă leg de nimic. Toate lucrurile din jurul nostru sunt relative, singura constantă sunt eu. Şi chiar dacă mă schimb, e alegerea mea. Era o vreme când ziceam că probabil nu am fost destul de bună ca lucrurile să rămână aşa cum erau. Am realizat că sunt exact aşa cum trebuie să fiu. Lucrurile s-au schimbat spre rău, eu doar am evoluat spre bine, spre lucruri mai bune pentru mine. Am realizat că e bine să fiu egoistă (în limitele reduse, evident) şi să mă gândesc mai întâi la mine şi apoi la alte persoane, pentru că alţii nu se gândesc de două ori la mine înainte să ia ce vor pentru ei.

O singură concluzie am. Mi-e bine şi sunt bine şi nu îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel.

Vă las cu o melodie…că nu v-am mai recomandat nimic de mult.

Sper să nu mai treacă atât de mult până la următoarea postare.

Unde sunt licuricii?

Mi-e  dor de vară. Mi-e dor de nopţile de vară. De nopţile în care stăteam afară şi nu se auzea nimic decât cântecul greierilor.

Am observat un lucru. Nu mai sunt licurici. Când eram mică îi vedeam mereu. Ieri, citind o poveste despre un  cuplu la un picnic ce încercau să prindă licurici, mi-am adus aminte că ultima oară când am văzut  licurici, aveam cel mult 8-9 ani.  Acum lumina licuricilor e înlocuită  de capătul  arzând  al unei ţigări în mijlocul nopţii şi chiar dacă greierii încă se  aud, acum e o senzaţie mai plăcută să auzi hârtia arzând atunci când tragi din ţigară.

În altă ordine de idei…ştiu că nu am mai scris de mult…nu cred că mi-a dus cineva dorul îmi mai citeşte cineeva gândurile mele deprimante? (bine, Ana, ştiu că tu da :)))

Nu s-a întâmplat nimic în astea 2-3 luni. Am reuşit să mai tai un lucru de pe „to do list-ul” pe care l-am făcut în urmă cu un an. Şi asta m-a făcut să conştientizet ceva ce Ana încearcă să îmi zică de mult: am realizat mai multe lucruri decât am pierdut. Sau chiar dacă în realizarea unui lucru am pierdut altele…în final merită. (Bine, ar fi fost frumos să NU îmi pierd buletinul în ziua în care am luat examenul de conducere, dar presupun că e schimb pe schimb).

Chiar dacă unele lucruri nu le-am realizat pe cont propriu, a trebuit să fiu împinsă de la spate şi uneori chiar să dezamăgesc persoane crezând că m-am lăsat bătută, în final pot să răsuflu uşurată că am mai tăiat ceva de pe listă. Vă mulţumesc că m-aţi bătut la cap atunci când tot ce vroiam era să renunţ şi vă mulţumesc că nu m-aţi lăsat să mă conving că totul s-a sfârşit înainte de a începe. Nume nu o să înşir…nu are rost. Pe mulţi vă port pe un tricou 🙂 pe alţii în suflet. (că deh…cât de mare poate fi un tricou? :P)

Şi totuşi…unde sunt licuricii?

de ce voi, da şi noi, nu?

Azi, cu ajutorul Anei, am ajuns să citesc ceva foarte frumos din punctul meu de vedere. „Câteva motive pentru care iubim femeile” de Mircea Cărtărescu. Mi-ar plăcea să cred că mai sunt băieţi, bărbaţi care cred în ceea ce scrie acolo. Dar apoi mi-am adus aminte de o conversaţie purtată azi cu doi colegi.

Eu una nu înţeleg cum, dacă spui că iubeşti şi simţi ceva frumos pentru o femeie, dacă crezi în cuvinte precum cele ale lui Cărtărescu, poţi să înşeli. Şi asta e valabil şi pentru femei. Dar la bărbaţi e un caz mai special. Pentru că undeva, în mintea lor atât de bine organizată din unele puncte de vedere şi atât de complicată din altele, s-a înrădăcinat ideea că dacă „femeia lor” îi înşală e de neiertat, dar în acelaşi timp e absolut normal şi chiar de aşteptat ca ei să o înşele pe ea.

Dilema asta nu o am de ieri de azi şi chiar îmi aduc aminte de o altă conversaţie cu un băiat care spunea că nu ar putea ierta şi că nu poate concepe ideea ca prietena lui să îl înşele. Ca înainte de a se întâlni cu el sau după, ea să se ducă în braţele unui alt băiat. Să sărute alte buze decât ale lui. Paradoxal este faptul că îmi spunea toate astea în timp ce ţinea în braţe o fată…o fată care nu era prietena lui de care tocmai vorbea.

Nu pot să înţeleg lucrul ăsta. Oricât aş încerca să fac să îmi intre ideea asta în cap…nu pot. Cum spuneam, nu e valabil numai pentru partea masculină. Şi fetele înşeală, nu zic că nu. Dar pe partea asta nu am fost…nu chiar. Dacă relaţia oricum se duce de râpă şi îţi găseşti refugiul în braţele altcuiva, atunci poate că ar putea fi de înţeles, sau iertat. Dar când ai tot ce îţi doreşti la iubitul/iubita ta…de ce să te întinzi mai mult decât îţi e plapuma? 

Explicaţi-mi vă rog puţin mecanismul vostru. Încercaţi să mă faceţi să înţeleg.