Dor…

Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de „comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

Anunțuri

bucăţică din mine…(3)

Azi nu mai dormea. Îi era teamă. Adormise mai devreme şi îl visase. Nu vroia să-l mai viseze iar, să-şi aducă aminte cum era. Şi poate dacă nu ar fi fost atât de real visul…nu ar fi durut aşa rău. Se făcea că stătea în pat, ca şi acum, numai că nu era nici trează nici adormită. Şi el a venit de nicăieri şi s-a pus lângă ea. Ea a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. De unde apăruse? Ce mai vroia de la ea?

Şi el era mirat, dar nu din acelaşi motiv. El se întreba de ce braţele ei îl respingeau în loc să-l tragă mai aproape.  

Ea se întoarse cu spatele la el şi închise ochii sperând că o să dispară, dar el o luă în braţe şi îi şopti că o iubeşte. Altă dată cuvintele astea ar fi fost de ajuns să o trezească şi de pe lumea cealaltă, dar acum îi ardeau în inimă, lăsând să iasă la suprafaţă amintiri pe care ea se chinuise să le ascundă.

Şi aşa se trezise în după-amiaza asta, cu sentimentul că ceva lipseşte. De ce îi simţea braţele în jurul ei, de parcă chiar fusese acolo?

Aşa că acum stătea în pat, temându-se să adoarmă. Dacă mai avea ceva să-i spună şi venea din nou? Dar o vedeam cum se luptă să nu-şi aducă aminte. Din când în când îşi scutura capul de parcă asta ar fi ajutat-o să uite.

Cea mai clară amintire era accea că întotdeauna se completaseră. Când se ţineau în braţe, păreau că se potrivesc perfect…ca două piese de puzzle. Şi dorinţa de a fi împreună era aproape tangibilă. Căldura, mirosul pielii lui, răsuflarea lui pe gâtul ei atunci când dormeau. Astea erau lucruri de care ea se agăţase atunci când şi-a dat seama că în curând nu vor mai fi împreună. Acum nu ştia dacă să regrete că făcuse asta sau nu. Erau nopţi în care se trezea şi îl lua în braţe şi apoi îi veghea somnul şi se concentra pe amintirea asta dorind să nu uite.  Alteori se trezea şi se enerva când vedea că nu îl ţine în braţe şi îşi reproşa că pierde timpul pe care îl mai are.  

Gândindu-se la asta a adormit şi mi-aş fi dorit să o pot trezi. Acum mai mult ca sigur îl va visa din nou…

amintiri – partea a II-a

Prima zi în clasa a 10-a la noua clasă semăna oarecum cu cea dintr-a 9-a. Mai ales că m-am trezit iar cu o fată excesiv de prietenoasă care îmi întindea mâna pentru a face cunoştinţă.

– Bună! Eu sunt Ana!  Nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că o cunoştea pe Dana.

Expresia mea era aceeaşi din prima zi:

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, mai ales că aici colegii, mai multe colege de fapt, se cunoşteau deja şi nu păreau interesaţi de noile „achiziţii”. Era şi mai greu când Elena nu venea la şcoală. Şi asta se întâmpla destul de des, pentru că era mai bolnăvicioasă.

Ana stătea în bancă cu o fată, Maria. Nu ştiu de ce, dar era ceva ciudat cu ea. Nu părea dornică de a face conversaţie sau de a socializa, dar pentru Ana era o prietenă bună. Am presupus doar că nu agrea foarte multe persoane.      

Ele s-au cunoscut tot în prima zi de liceu, evident. O vreme nu au interacţionat cine ştie ce, dar după un semestru au început să se împrieteneasca. Asta e tot ce îmi aduc aminte din ceea ce mi-au povestit ele, sau ceea ce am înţeles. Nu e exclus să nu am dreptate. Memoria mea cam lasă de dorit, uneori.

Ana era genul de fată care se înţelegea bine cu toţi şi oricând era un conflict în clasă, ea era mereu acolo spunând că „cearta nu e o soluţie” şi părea că cea mai mare dilemă a ei era „de ce nu se pot înţelege toţi bine?”. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg că Ana era încă un copil. Un copil pentru care lumea era prea mare şi în mod clar nu era pregătit să înfrunte viaţa. Acum dupa 3 ani s-a schimbat, e mai puternică, dar încă speră la o lume mai bună şi e la fel de bună la suflet, dacă nu, chiar mai bună.

Probabil aceste observaţii asupra caracterului ei m-au făcut să mă apropii de ea. Părea singura din clasă cu care puteam să port o conversaţie şi, care ştiam că nu m-ar fi întors pe toate părţile apoi, să ma judece şi să mă analizeze.

Şi Maria lipsea destul de des, aşa că uşor, uşor eu cu Ana am devenit prietene. Presupun că noi două le-am apropiat pe Elena şi pe Maria şi în curând eram de nedespărţit.

Cu Maria e o altă poveste. Pe ea nu o puteam „citi” aşa de uşor ca pe Ana şi poate de-aia am fost atrasă de ea. Pe măsură ce am cunoscut-o mai bine am observat că majoritatea presupunerilor mele erau greşite. Avea un caracter foarte complex şi nici până în ziua de azi nu pot să spun că am ajuns să o cunosc în totalitate. Am observat totuşi că odată ce ajungi să o cunoşti mai bine, nu ţi se mai pare nimic ciudat la ea.

Mă aşteptam ca după o vacanţă de vară în care nu ne-am văzut, legăturile să se piardă. Dar spre surprinderea mea plăcută, nu a fost aşa.

Eram patru fete cu personalităţi total diferite. Poate că asta ne-a unit. Mereu aveam dezbateri şi ne contraziceam pe tot felul de teme. De obicei Maria făcea front comun cu Elena împotriva mea şi a Anei. Desigur că au fost momente, şi multe, în care eram toate trei împotriva Anei.

Nu de alta, dar spiritul ei poetic ne exaspera câteodată.

Cu toate astea, consider că asta e una din cele mai mari calităţi ale ei: abilitatea de a vedea frumuseţea în cele mai simple lucruri, de a se bucura de cele mai neînsemnate lucruri şi de a simţi tristeţea atunci când se pierde ceva cu o valoare care nu ţine de material.

Elena a fost sufletul „cvartetului”. Ea e cea care poate zâmbi atunci când lumea ei se dărâmă şi cea care mereu ne-a smuls zâmbete în cele mai grele perioade, cea care ne-a făcut să râdem din toată inima şi care ne-a arătat că problemele, oricât de mari ni s-ar părea, nu sunt decât frunze în vânt. Nu o să uit niciodată vorbele ei: „Ia-uite mă! Copiii mor de foame în Africa şi tu zici că asta-i problemă? Trecem noi şi peste asta!”

Maria era cea care ne aducea mereu cu picioarele pe pământ. Nu-i plăcea să se complice, mereu găsea varianta cea mai simplă şi eficientă de a rezolva o problemă şi era cea care găsea soluţii pe ultima sută de metri. De multe ori ne-a împins de la spate să facem ceva, chiar dacă şi ea trebuia motivată îndelung pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Eu…cred că eram „glasul raţiunii”. Cea care întorcea problema pe toate părţile şi făcea tot posibilul ca toate să iasă bine.   

 Au trecut 2 ani de când ne-am cunoscut. Ăsta e al treilea an de liceu cu ele şi ultimul din păcate, dar nu regret că le-am cunoscut şi mă bucur că fac parte din viaţa mea. Sper doar ca anii care or să treacă să nu ne schimbe cu nimic şi că o să rămânem mereu aceleaşi, mai mult surori decât prietene.  

 

 

 

amintiri – partea I

Era prima zi de liceu. Eram îngrozită de ideea că nu cunosc pe absolut nimeni, că va trebui să leg din nou prietenii de la zero şi ştiam şi că la vârsta aia copiii pot fi foarte răi. Aşa că m-am îndreptat spăşită spre curtea şcolii, traversând labirintul ce avea să fie timp de patru ani de zile liceul meu. Ajunsă la careu în dreptul literei clasei mele (şi-acum mă amuză că la liceu ne mai puneau să stăm în careu, nu ştiu de ce, e doar un mod de organizare până la urmă) şi am rămas uimită când o fată a venit să-mi întindă mâna şi să se prezinte:

– Eşti la G?

– Ăăă…da. Faţa mea probabil că avea o expresie tare ciudată. Ceva între spaimă si uşurare. Poate nu avea să fie aşa de rău până la urmă.

– Bună! Eu sunt Dana! În spatele ei, stătea altă fată gata să întinda şi ea mâna spre mine. Ea era Georgiana, „Geo” cum îi spuneam noi.

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Am rămas în continuare cu expresia aceea tâmpă pe faţă pe măsură ce îmi cunoşteam noii mei colegi. Ne-am cunoscut şi diriginta. O fată tânără, poate prea tânărâ să ne facă nouă faţă. Şi ea era la fel de speriată de experienţa asta ca şi noi. Poate asta ne-a ajutat să ne înţelegem bine cu ea, aşadar nu i-am făcut probleme…prea mari.

Liceul era împărţit în trei corpuri, sau bine, patru dacă pui şi „debaraua” pe care ei o numeau corpul D. Doar două din cele trei corpuri fiind unite orecum. Primul era separat de o clădire de restul două. De fapt, nu de o clădire, ele făceau cândva parte din acelaşi imobil, dar acum aveau proprietari diferiţi. Din ce am aflat mai târziu, doar corpul C fusese construit cu intenţia de a găzdui o şcoală. Restul erau doar case foarte vechi, administrate astfel încât să poată servi drept instituţie de învăţământ. Cred că tuturor le-a luat mai bine de o lună să înveţe cum să ajungă la clasa lor sau măcar cum sunt organizate clasele.

Diriginta ne-a condus la clasa noastră, situată în corpul B. Toţi am fost surprinşi că elevii trebuiau să o ia prin subsol pentru a intra în corpul B, pentru că evident, cea mai uşoară cale de acces era rezervată profesorilor. Am trecut şi de acest şoc şi am ajuns într-un final la noi în clasă. Băncile din ultimele rânduri s-au ocupat cel mai repede, apoi cele din faţă. Până s-a întors doamna dirigintă noi am continuat să facem cunoştinţă. Cum era de aşteptat, puţini au rămas cât de cât apropiaţi cu cei cu care stătuseră de vorbă în primele săptămâni.

Şi-acum îmi aduc aminte şi, nu cred că o să uit vreodată cum am cunoscut-o pe Elena. Probabil că expresia tâmpă încă nu mi se ştersese de pe faţă aşa că nu aveam încă un coleg sau o colegă de bancă. În banca de lângă mine se aşezase o fată, şi ea părând la fel de speriată ca mine. Sau poate era doar plictisită? La uşă stătea mama ei probabil urmărind cum se descurcă „odorul” ei în prima zi de şcoală. Când a văzut că s-a aşezat singură în bancă, a intrat în clasă şi a îndemnat-o să se aşeze în bancă cu mine. Nu ştiu dacă faţa mea de tocilară a îndemnat-o să facă asta, sau dacă a prevăzut prietenia ce urma să ne lege, dar mă bucur că a făcut-o. Am stat cam jumătate de semestru în aceeaşi bancă. Apoi din diverse motive m-am mutat, dar Elena a rămas în continuare o prietenă pentru mine.

Clasa a 9-a a fost anul ignoranţei pentru mine. Mă bucuram de liceu cât puteam. Apoi, spre sfârşit am început să mă trezesc la realitate. Am văzut că mă plafonasem şi nu mai învăţam decât pentru note de trecere, sau mai mari unde se putea, profilul tehnic nu era unul în care puteam să mă menţin, aşa că am decis să mă transfer la o clasă de filologie, aşa cum spusesem că o să fac în momentul în care am intrat la clasă de tehnic.

Am rămas surprinsă când, în vară, înainte de diferenţe am aflat că şi Elena se transfera. M-a cuprins un val de recunoştinţă totuşi. Dacă am fi picat în aceeaşi clasă, nu ar fi trebuit să o iau iar de la capăt într-a 10-a. Aş fi cunoscut măcar o persoană şi încă una pe care o cunoşteam destul de bine. Spre norocul meu cunoşteam chiar mai multe. Eram 4 fete de la noi din clasă care s-au transferat înainte de începerea anului şcolar, şi încă una după o săptămână de când începuseră cursurile. Elena era singura cu care totuşi aveam vreo legătură.