O nouă parte din mine…

De când eram mică mi-aş fi dorit să am o abilitate artistică. Să am abilităţi de canto, să ştiu să cânt la un instrument, de preferat pian, vioară sau chitară, să fac patinaj artistic, sau să pictez, să pot reda pe o foaie toate imaginile frumoase la care din păcate doar eu sunt părtaşă, pentru că le văd numai eu prin ochii minţii. Din păcate, sau din fericire, am rămas doar cu abilitatea de a pune pe hârtie în cuvinte frumoase aceleaşi imagini sau poveşti pe care mi le născoceşte mintea, uneori în orele târzii ale nopţii. Am o imaginaţie bogată, cam ăsta este talentul meu. Şi tot datorită aceluiaşi „talent” pot să mă prefac că sunt o altă persoană…mi-a plăcut şi încă îmi place actoria.

Revenind la pictură, eu consider că tot o formă de artă este şi arta tatuajelor, pentru că este întradevăr o artă. Ca să păstrezi amintiri poţi să faci fotografii sau să filmezi…dar de ce nu ai păstra anumite picturi cu tine mereu? Societatea condamnă tatuajele sau persoanele care au tatuaje, considerând că e o insultă asupra lui Dumnezeu poate, să îţi „strici” trupul cu aşa ceva. Să „pătezi” cu cerneală pielea fină a corpului tău, să  penetrezi cu un ac de sute, de mii de ori o parte a corpului tău. Mie mi se pare un preţ mic de plătit pentru a purta mereu cu tine un simbol, o pictură care pentru tine înseamnă mai mult decât o mie de fotografii. Şi nu aduc aici în discuţie tatuajele nereuşite sau făcute doar pentru că e la modă să îţi faci tatuaj. Ele nu fac parte din această categorie.

După multe dezbateri şi multe lămuriri pe care a trebui să le duc cu mine însămi m-am hotărât să îmi fac şi eu un tatuaj. Nu are decât o săptâmână şi puţin, dar nu regret şi nici nu cred că o să regret vreodată că am făcut acest pas. Am ales să îmi păstrez pe trup o pană de scris, pentru că aşa mă exprim, şi m-am exprimat întotdeauna cel mai bine. De asemenea, pana ca simbol înseamnă libertate, speranţă, inspiraţie, credinţă, puritate, adevăr şi altele…dar aceste şase lucruri reprezintă lucrurile de care poate am cea mai mare nevoie. Şi am ales un citat în latină pentru că acela mi s-a potrivit cel mai bine…”Cura, ut valeas” – „Ai grijă de tine” pentru că de mine uit mai mereu şi am nevoie să îmi aduc aminte că dacă eu nu o să am grijă de mine, nimeni nu o să o facă…dacă eu nu îmi acord această consideraţie, alţii de ce ar face-o?

Notă pentru Maria: nu mă interesează că tu (şi poate şi alţii) consideri că virgula aia nu are ce căuta acolo…acum şi virgula aia face parte din mine şi ai face bine să te obişnuieşti cu ea. 😛

Am avut noroc de la bun început în ceea ce priveşte această decizie…am găsit un model care mi-a plăcut, m-a obsedat chiar şi am găsit şi un salon foarte bun, le mulţumesc pe această cale băieţilor de la Black Angel Tattoos şi în mod special lui Lucian, artistul care s-a ocupat de tatuajul meu.

Îi mulţumesc şi Mariei pentru că a fost cu mine…întotdeauna am zis că dacă o să îmi fac un tatuaj ea o să fie acolo să mă ţină de mână…părea aşa un fel de „bonding experience” sau o legătură spirituală prin care trebuia să trec neapărat cu ea :))

Că am greşit instrucţiunile de pe hartă şi am mers o grămadă pe jos până am ajuns acolo nu mai are rost să vă povestesc. Când în sfârşit am ajuns acolo m-au luat emoţiile…de ce, nu ştiu. Îl vroiam, nu aveam îndoieli, de durere nu mi-era frică, din nou, un preţ mic de plătit, dar ştii cum e când aştepţi de foarte mult timp ceva şi ajungi în sfârşit în punctul în care eşti pe aproape să obţii….ţi-e frică să nu îţi scape printre degete. De data asta nu a fost aşa….am fost, am îndurat durerea şi la sfârşit, când am ajuns acasă şi m-am uitat în oglindă….mi s-a părut că pictura asta a fost dintotdeauna acolo…că nu a fost zi în care să nu mă privesc în oglindă şi ea să nu fi fost acolo…e într-adevăr parte din mine.

Vă las acum cu poze….de la schiţă, la „pânza finală”.

Anunțuri

Dor…

Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de „comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

bucăţică din mine…(4)

Se terminase şi vacanţa. În mare parte trecuse liniştit, ca orice vacanţă. Partea rea era că ea nu vroia să se termine vacanţa. Pentru că asta însemna că trebuie să se întoarcă acasă şi acasă o aşteptau toate lucrurile de care fugise: amintiri, temeri, realizarea că a crescut şi că trebuie să înfrunte singură tot ce va veni…

Ştia că trebuie să plece. Amânase cât putuse momentul plecării. De fiecare dată când o suna cineva să o întrebe când se întoarce, mai amâna cu o zi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. Acum nu mai erau zile. A început să-şi facă bagajele şi a început să plângă. Din nou lacrimile au luat-o prin surprindere, dar de data asta nu s-a mai luptat cu ele. Ficare lacrimă îi mai uşura povara. Era sfâşietor să o vezi cum plânge, dar nu aveam ce face. Şi vedeam că îi face bine să se descarce. Se lupta să poată să respire din nou, printre lacrimi şi suspine, dar cu fiecare respiraţie se vindeca.

S-a calmat după puţin timp, ştiind că trebuie să ajungă la gară. Nu se observa că a plâns, dar era vizibil în trăsăturile ei că ar fi izbucnit din nou în plâns în orice moment. Am fost fericit că a prins trenul în ultimul moment. Nu ar fi fost în stare să poarte o conversaţie cu unchiul şi mătuşa ei care o aduseseră la gară. Niciodată nu se pricepuse la despărţiri, dar acum nici măcar nu ar fi fost în stare să le spună ceva. S-a urcat în tren, le-a mulţumit, i-a asigurat că îi sună când ajunge acasă şi s-a îndreptat spre locul ei din tren. Din nefericire, trenul nu avea compartimente. Aşa că restul călătorilor aveau să fie martori la durerea ei. Totuşi era bine. Trenul era relativ gol, iar lângă ea nu erau decât o femeie cu un copil, care nu îi acordau mare atenţie.

Când a pornit trenul, au pornit şi lacrimile. Strângea din dinţi ca să nu ţipe şi îşi acoperea faţa de ruşine. Nu vroia să plângă, dar nu ştia cum să se oprească.

Am plâns şi eu cu ea, sperând că o să-i uşurez povara. Mă întreb dacă i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi ştiut că sunt acolo. Probabil că nu.  A stat aşa multă vreme, dar într-un final şi-a revenit. Mi se părea că respiră mai uşor acum, de parcă toate lacrimile acelea vărsate, i-ar fi apăsat sufletul nelăsându-l să respire.

A ajuns şi acasă. S-a revăzut cu prietenii, a rezolvat ce avea de rezolvat şi zilele treceau ca de obicei: nepăsătoare la durerea pe care o provoacă trecerea timpului, lăsând în urmă amintiri şi aducând cu ele întrebări, nesiguranţă. Şi totuşi zilele ce treceau aduceau şi speranţă, făcând totul mai uşor de suportat.

bucăţică din mine…(3)

Azi nu mai dormea. Îi era teamă. Adormise mai devreme şi îl visase. Nu vroia să-l mai viseze iar, să-şi aducă aminte cum era. Şi poate dacă nu ar fi fost atât de real visul…nu ar fi durut aşa rău. Se făcea că stătea în pat, ca şi acum, numai că nu era nici trează nici adormită. Şi el a venit de nicăieri şi s-a pus lângă ea. Ea a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. De unde apăruse? Ce mai vroia de la ea?

Şi el era mirat, dar nu din acelaşi motiv. El se întreba de ce braţele ei îl respingeau în loc să-l tragă mai aproape.  

Ea se întoarse cu spatele la el şi închise ochii sperând că o să dispară, dar el o luă în braţe şi îi şopti că o iubeşte. Altă dată cuvintele astea ar fi fost de ajuns să o trezească şi de pe lumea cealaltă, dar acum îi ardeau în inimă, lăsând să iasă la suprafaţă amintiri pe care ea se chinuise să le ascundă.

Şi aşa se trezise în după-amiaza asta, cu sentimentul că ceva lipseşte. De ce îi simţea braţele în jurul ei, de parcă chiar fusese acolo?

Aşa că acum stătea în pat, temându-se să adoarmă. Dacă mai avea ceva să-i spună şi venea din nou? Dar o vedeam cum se luptă să nu-şi aducă aminte. Din când în când îşi scutura capul de parcă asta ar fi ajutat-o să uite.

Cea mai clară amintire era accea că întotdeauna se completaseră. Când se ţineau în braţe, păreau că se potrivesc perfect…ca două piese de puzzle. Şi dorinţa de a fi împreună era aproape tangibilă. Căldura, mirosul pielii lui, răsuflarea lui pe gâtul ei atunci când dormeau. Astea erau lucruri de care ea se agăţase atunci când şi-a dat seama că în curând nu vor mai fi împreună. Acum nu ştia dacă să regrete că făcuse asta sau nu. Erau nopţi în care se trezea şi îl lua în braţe şi apoi îi veghea somnul şi se concentra pe amintirea asta dorind să nu uite.  Alteori se trezea şi se enerva când vedea că nu îl ţine în braţe şi îşi reproşa că pierde timpul pe care îl mai are.  

Gândindu-se la asta a adormit şi mi-aş fi dorit să o pot trezi. Acum mai mult ca sigur îl va visa din nou…

bucăţică din mine…(2)

Mă uitam la ea cum merge cu umerii căzuţi şi privirea în pământ. Ce mult mă durea privirea asta…să văd lacrimile cum îşi fac drum printre genele ei dese şi negre, să văd cum se stinge scânteia de speranţă din ochii ei. Am spus că ea nu ştia că lucrurile or să fie bine şi că o să afle în curând, dar văzând-o aşa, începeam să mă îndoiesc.

Mergea ca de obicei cu căştile în urechi, ascultând muzica ce o calma. Dar acum asculta pe repeat o melodie tristă care nu făcea decât să grăbească lacrimile în drumul lor spre obraji. Îşi ştergea lacrimile ruşinată că plânge pe stradă. Nu se aştepta să cedeze aşa de uşor. Altă-dată putea să reziste până intra pe uşă, sau până ştia că e singură şi că nu o vede nimeni. Era de ajuns tristeţea ei, de ce să îi pună şi pe alţii să simtă asta? Dar acum nu a mai putut. Se simţea slăbită şi o deranja asta. De ce nu mai era la fel de puternică? 

Mergea privindu-şi picioarele, gândindu-se la tot ce se petrecuse în ultimul timp. O vedeam cum trece de la un sentiment la altul: dezamăgire, frustrare, dor, vedeam în privirea ei tristă întrebări fără răspuns.  

– Dar la unele întrebări nu trebuie să răspunzi, fie pentru că nu au un răspuns, fie pentru că e mai bine nu-l ştii. Spusese ea o dată.

O vedeam cum începe să se îndoiască din nou de ea deşi ştia că nu trebuie. Dar cum putea să nu? Când toată lumea părea pornită să îi demonstreze că nu poate?

Subit, am văzut altceva în ochii ei. O hotărâre. Avea de gând să ia asta drept o provocare. Avea de gând să le demonstreze că se înşeală, cu riscul de a-şi demonstra ei în final…că poate ei aveau dreptate. Nu conta. Avea de gând măcar să încerce. Ce altceva mai avea de făcut?

Tristeţea, dezamăgirea, dorul…erau încă acolo, dar eram convins că pe parcurs o să dispară de acolo, redându-i speranţa. Însă hotărârea era acolo ca să rămână.

în caz că vă întrebaţi ce melodie asculta pe repeat:

bucăţică din mine…

O priveam dormind. Eu eram îngerul ei păzitor, sau poate doar o fantomă, un gând rătăcit…nu e prea important.

Simţeam că e neliniştită, sentimentul acesta o însoţea de ceva vreme, dar azi era accentuat de furtuna de afară. Îi era frică de tunete. Toţi cei care  o cunoşteau cât de cât ştiau asta. Dar mulţi poate considerau că glumea, sau că zice doar aşa, ca să atragă atenţia. Dar dacă ar fi văzut-o acum, ca mine, ar fi văzut frica reflectată în chipul ei adormit şi în gesturile pe care le făcea, inconştientă fiind, pierdută în visele ei, sau în coşmaruri…asta nu aveam de unde ştii.

Dormea deja când s-a pornit furtuna şi eu tocmai mă minunam cât de paşnică pare atunci când doarme, cât de liniştită, de parcă i se odihnea şi sufletul, nu numai trupul. Cred că ceea ce a trezit-o a fost unul din fulgere. Aşa cum dormea ea de obicei, cu ochii întredeschişi, nu avea cum să nu sesizeze lumina ce inunda dintr-o dată camera. A ridicat capul buimacă şi a văzut că se pusese furtuna. S-a trezit şi a închis geamurile pe care le deschisese mai devreme să scape de căldura infernală. Apoi s-a pus înapoi în pat. Era destul de obosită să adoarmă la loc, dar nu destul încât să nu mai audă tunetele şi ploaia care îi bătea acum în geam. Era iraţional că sunetele erau cele care o speriau. Un sunet nu îţi poate face rău.

S-a culcat şi încerca să ignore răpăiala de afară şi tunetele, dar când în sfârşit se calma, tuna mai tare şi se speria. O vedeam cum se încruntă în somn şi sprâncenele i se apropiau accentuând spaima. Începea să respire mai repede şi asta părea, în mod ciudat, să o ajute. Se concentra la respiraţia ei şi tunetele nu se mai auzeau atât de clar. Mai târziu s-a ghemuit, poziţia ei aducându-mi aminte cât de fragili sunt oamenii şi că atunci când sunt speriaţi par să adopte din nou poziţia fetusului, ca atunci când erau protejaţi de pântecul mamei. E un instinct, presupun, de a te simţi mai protejat. 

A rămas aşa, încordată, toată noaptea, suspinând când tunetele se intensificau şi se prelungeau. Abia spre dimineaţă, când a adormit profund s-a mai relaxat şi pe chip i-a revenit acea pace care mă acaparase şi pe mine mai devreme. Poate chiar adormise sau poate faptul că nu mai tuna i-a adus înapoi acea linişte, dar am răsuflat liniştit când s-a întâmplat acest lucru. Nu o mai văzusem de mult aşa. În ultimul timp se foise toată noaptea şi se trezea în miezul nopţii oftând. Era o imagine tristă. Părea a fi un copil cu greutatea lumii pe umerii lui mici. Mi-aş fi dorit să mă pot duce să o iau în braţe şi să îi spun că o să fie bine, dar nu avea rost să îi spun ceva ce deja ştia. Poate nu acum, dar avea să afle cât de curînd.