vorba cântecului…

În fiecare zi mă trezesc în stilul meu caracteristic: punând ceasul pe snooze până când reuşesc să îmi ţin ochii deschişi. Asta e singura constantă din dimineaţa mea, sau prânzul, depinde cât de mult dorm :)) Restul zilei decurge diferit de cele mai multe ori, depinde de cursuri, de responsabilităţi, persoanele întâlnite şi diversele activităţi la care „mă corup” etc.

O altă constantă este seara mea…seara când vorbesc cu tine, te văd, te aud, gătim împreună, ne uităm la film împreună, ne certăm, ne împăcăm…lucruri absolut normale de altfel. Cu toate astea tu nu eşti aici. Şi oricât de mult ar fi avansat tehnologia…nu e de ajuns. Te aud râzând acuma şi asta îmi aduce un zâmbet pe buze. Dar sunetul râsului tău e acompaniat de bruiaje, de „purici” şi de alte sunete care ajung pe fir, între laptopul tău şi al meu, de-a lungul drumului de aproximativ 2000 de km dintre ele.

M-am săturat de imagini înceţoşate sau îngheţate pe un ecran, de cuvinte întrerupte, de conexiuni pierdute etc. M-am săturat să fii doar o voce la telefon şi o imagine pe un ecran. Vrea să îţi aud căldura vocii, nu o versiune robotizată a ei. Vreau să îţi simt căldura zâmbetului pe care mi-l oferi mie şi nu unui webcam. Vreau să îţi simt căldura pielii şi nu doar să încerc să mi-o amintesc. Te vreau acasă, dar mai am de aşteptat puţin. Ştiu că ultima suta de metri întotdeauna ni se pare cea mai grea…

Cu alte cuvinte, cum bine au zis doi mari rapsozi în viaţă…pe numele lor 50 de bani şi Justin a’ lu’ Timberlache: „I’m tired of using technology, I need you right in front of me”

Anunțuri

Dor…

Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de „comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

Vis…

Azi mi-a urat cineva „vise plăcute”, eu am zâmbit în sinea mea şi mi-am spus „mai bine lasă”…Au trecut vreo 6 luni şi după atâta vreme subconştientul meu vrea să mă chinuie.

I-am spus să nu mă mai caute, că aşa îmi va fi mai uşor să trec peste, dar după 6 luni m-a găsit într-un fel sau altul. M-a găsit în visele mele şi vine şi mă ţine în braţe. Nu ar fi nimic rău în asta, dar asta numai dacă aş ştii că atunci când mă trezesc, nu i-aş simţi mirosul pielii, nu aş avea gustul lui pe buzele mele şi căldura pielii lui pe obraz, de parcă chiar aş fi dormit cu capul pe pieptul lui. Mi s-ar fi părut mai normal ca visele astea să vină atunci, când rana era proaspătă. Dar presupun că abia acum, când nu îl mai urăsc pentru indiferenţa lui, când nu îmi mai doresc să îl fac să sufere prin cuvintele mele pline de amărăciune, când nu îl mai dispreţuiesc că m-a înlocuit atât de uşor…bine, nu atât de mult…când am reînceput să îmi trăiesc viaţa, cred că abia acum pot să recunosc că mi-e dor şi că în adâncul sufletului mi-aş fi dorit să mă caute, să îmi arate că îi pasă, chiar dacă asta nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile.

E ciudat cum se schimbă lucrurile şi cât de schimbători suntem noi oamenii. Cum ne facem jurăminte pentru toată viaţa care peste câtva timp poate nu mai înseamnă nimic. Cum poţi să mai crezi în iubire când zi de zi ţi se demonstrează că şi sentimentele au devenit bunuri de vânzare, ca orice altceva, gata să fie uitate sau schimbate atunci când apare ceva mai nou, mai frumos, mai strălucitor sau pur şi simplu, mai interesant?

Am devenit sceptică, cinică poate şi mă deranjează chestia asta. De fiecare dată când aud pe cineva că spune: „nu ne vom despărţi niciodată”, „o să te iubesc mereu” sau alte dulcegării de genul, reacţia mea imediată e (şi din lipsă de cuvinte care să aibă aceeaşi însemnătate în română, o să folosesc limba engleză) „Yeah, right!”.

Concluzie nu am, dar aş vrea totuşi, ca acum când mă duc la culcare să nu îl mai visez. Noaptea era singurul moment al zilei pe care îl aşteptam cu nerăbdare, acum mi-a luat şi plăcerea asta….

 

Your fingertips across my skin
The palm trees swaying in the wind
Images
You sang me Spanish lullabies
The sweetest sadness in your eyes
Clever trick

Well, I never want to see you unhappy
I thought you’d want the same for me

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should’ve known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

We walked along a crowded street
You took my hand and danced with me
Images
And when you left, you kissed my lips
You told me you would never, never forget
These images

No

Well, I’d never want to see you unhappy
I thought you’d want the same for me

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should’ve known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

I cannot go to the ocean
I cannot drive the streets at night
I cannot wake up in the morning
Without you on my mind
So you’re gone and I’m haunted
And I bet you are just fine

Did I make it that
Easy to walk right in and out
Of my life?

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should have known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

bucăţică din mine…(3)

Azi nu mai dormea. Îi era teamă. Adormise mai devreme şi îl visase. Nu vroia să-l mai viseze iar, să-şi aducă aminte cum era. Şi poate dacă nu ar fi fost atât de real visul…nu ar fi durut aşa rău. Se făcea că stătea în pat, ca şi acum, numai că nu era nici trează nici adormită. Şi el a venit de nicăieri şi s-a pus lângă ea. Ea a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. De unde apăruse? Ce mai vroia de la ea?

Şi el era mirat, dar nu din acelaşi motiv. El se întreba de ce braţele ei îl respingeau în loc să-l tragă mai aproape.  

Ea se întoarse cu spatele la el şi închise ochii sperând că o să dispară, dar el o luă în braţe şi îi şopti că o iubeşte. Altă dată cuvintele astea ar fi fost de ajuns să o trezească şi de pe lumea cealaltă, dar acum îi ardeau în inimă, lăsând să iasă la suprafaţă amintiri pe care ea se chinuise să le ascundă.

Şi aşa se trezise în după-amiaza asta, cu sentimentul că ceva lipseşte. De ce îi simţea braţele în jurul ei, de parcă chiar fusese acolo?

Aşa că acum stătea în pat, temându-se să adoarmă. Dacă mai avea ceva să-i spună şi venea din nou? Dar o vedeam cum se luptă să nu-şi aducă aminte. Din când în când îşi scutura capul de parcă asta ar fi ajutat-o să uite.

Cea mai clară amintire era accea că întotdeauna se completaseră. Când se ţineau în braţe, păreau că se potrivesc perfect…ca două piese de puzzle. Şi dorinţa de a fi împreună era aproape tangibilă. Căldura, mirosul pielii lui, răsuflarea lui pe gâtul ei atunci când dormeau. Astea erau lucruri de care ea se agăţase atunci când şi-a dat seama că în curând nu vor mai fi împreună. Acum nu ştia dacă să regrete că făcuse asta sau nu. Erau nopţi în care se trezea şi îl lua în braţe şi apoi îi veghea somnul şi se concentra pe amintirea asta dorind să nu uite.  Alteori se trezea şi se enerva când vedea că nu îl ţine în braţe şi îşi reproşa că pierde timpul pe care îl mai are.  

Gândindu-se la asta a adormit şi mi-aş fi dorit să o pot trezi. Acum mai mult ca sigur îl va visa din nou…