rătăcită…

Mă pierd în iluzii, în dorinţe…când ar trebui să dau piept cu viaţa. Mă las năpădită de dorinţe noi şi vechi. Mă întind spre cele noi uitându-mă cum se destramă cele vechi, nu pentru că nu mai vreau aceleaşi lucruri, ci pentru că nu mai ştiu cum să fac să le obţin. De ce au ieşit toate la suprafaţă tocmai acum? Acum când am nevoie de realism, mă izolez în lumea mea.

Toţi se aşteaptă de la mine să reuşesc, să fac tot ce mi-am propus şi mai mult de atât…dar nu ştiu dacă mai pot. Mi-am pierdut încrederea în mine tocmai acum când aveam cel mai mare nevoie de ea. Poate că m-am supra-estimat.

Lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Dorinţele, aşteptările se schimbă şi mie mi-e frică de schimbare…ghinionul meu, nu?

 M-am izolat de toţi şi toate. Nu ştiu de ce, probabil mă ascund de ceva, încerc să evit ceva, dar nici eu nu ştiu ce. Nu vreau să realizez anumite lucruri. Am observat că mi-e frică de oameni. Merg pe stradă şi mă feresc de ei. Merg pe stradă şi sper să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut.

Încă sper că e doar o fază…până atunci, rătăcesc…

Reclame

cutremur…

Ieri, aşa cum ştiţi majoritatea, a fost un cutremur. Nu a fost de magnitudine mare, dar împreună cu alte întâmplări de ieri m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri

 

Să începem cu începutul: Ieri am plecat de la bunicii mei de la ţară. După ce am pierdut un microbuz şi aproape că l-am pierdut şi pe al doilea, am plecat în sfârşit spre casă. La vreo 60 de km de Piteşti se făcuse coadă de maşini şi nu înţelegeam de ce. O privire pe geam şi am înţeles. Erau două ambulanţe o maşină de Poliţie şi una de Pompieri. Pompierii spălau strada. Fusese un accident, şi atunci am început să mă întreb. Ce se întâmplase cu cei implicaţi în accident?

 

Ce s-ar fi îmtâmplat dacă microbuzul în care mă aflam eu ar fi trecut pe acolo în momentul în care s-a produs accidentul? Şi-apoi mi-am adus aminte că în dimineaţa aia văzsem un reportaj la ştiri despre un astfel de accident…un TIR căruia i-a explodat cauciucul şi apoi s-a răsturnat peste un microbuz plin cu pasageri. M-am gândit că e tragic şi că astfel de lucruri nu mi se pot întâmpla mie. Dar apoi, câte lucruri am spus că nu o să mi se întâmple sau că nu o să fac…doar ca să îmi demonstrez contrariul peste timp?

 

Am meditat o vreme la lucrurile astea şi am ajuns la concluzia că întradevăr viaţa e mult prea scurtă şi imprevizibilă. Timpul pe care ţi-l asumi, timpul pe care crezi că îl mai ai…poate să se scurgă într-o clipă, fie că e din vina ta sau nu.

 

Mi-am scuturat capul şi am zis să nu mă mai gândesc la asta. Am 18 ani, nu ar trebui să fiu atât de dramatică. Mi-am continuat drumul ascultând muzică.

 

Am ajuns într-un final acasă, am despachetat şi apoi m-am pus la calculator să mă pun la curent cu cele întâmplate cât am fost plecată. La început nu mi-am dat seama ce se întâmpla…şi-apoi mi-am dat seama că e cutremur. M-am ridicat şi m-am pus sub tocul uşii. Nu m-am speriat prea tare, în fond, a fost mai mic decât cel de acum patru ani, când m-am trezit din somn.

Dar dacă ar fi fost mai puternic? Dacă s-ar fi întâmplat ceva mai grav decât o zguduitură? Care au fost ultimele cuvinte pe care le-am spus fiecărei persoane importante din viaţa mea? Pentru a doua oară în ziua aceea am realizat că nu suntem stăpâni pe vieţile noastre. Nu putem controla nimic de fapt…decât ceea ce facem cu timpul care ne este acordat. Dar neştiind cât timp avem de fapt, nu ar trebui să profităm la maxim? Să facem ceea ce vrem (în limitele morale, desigur), să ne îndeplinim dorinţele şi idealurile, să luptăm să ne facem existenţa, aşa scurtă cum e, cât mai fericită pe acest Pământ?

 

Nu mă înţelegeţi greşit. Asta nu înseamnă că trebuie să treci peste oricine să îţi fie ţie bine. Să faci rău altor persoane pentru a obţine ce îţi doreşti. Nu. Vreau doar să spun că trebuie să ne acordăm acele mici bucurii de zi cu zi. Să mănânci o ciocolată întreagă dacă aşa ai poftă. Să suni un prieten vechi chiar dacă îţi e ruşine că nu aţi mai luat legătura de mult. Să te îmbraci cu hainele noi chiar dacă nu e o ocazie specială. Să spui întotdeauna ceea ce simţi, şi să fii sincer atunci când o spui. Să faci lucruri bune pentru sufletul tău.

 

Nu mai pierdeţi timpul, nu aşteptaţi următorul cutremur să începeţi să trăiţi. „Nu lăsaţi pe mâine ce puteţi face azi.” Mâine poate nu mai e acolo.

observaţii

„Şi cum merg eu ca o floricică” în fiecare dimineaţă la şcoală (exceptând sfârşitul de săptămână evident) am observat nişte lucruri. Aceste lucruri pe mine mă exasperează, dar mă şi amuză în acelaşi timp.

Liceul meu se poziţionează în zona Piaţa Romană (nu mă laud, dar e esenţial pentru următoarea parte…sau nu neapărat :)) şi pentru a ajunge în zona respectivă, în fiecare dimineaţă trebuie să iau metroul spre Piaţa Unirii, ca mai apoi să trec prin pasaj să iau metroul de legătură. Până aici toate bune şi frumoase.

Problema e, că spre aceeaşi zonă se îndreaptă în fiecare dimineaţă un număr impresionant de persoane. Chiar dacă trec de faptul că uneori pierd câte două metrouri până reuşesc să iau şi eu unul spre Unirii, sau de faptul că unii oameni reuşesc să miroasă a ceapă şi a transpiraţie încă de la 6-7 dimineaţa, odată ce ajung la Unirii, mă iau cu mâinile de cap.

Călătorii, se împart în mai multe categorii:

1. Cei care fug, deşi nu au loc să treacă şi oricum nu prind metroul. De ce fugiţi oameni buni? E 7 dimineaţa! Or să tot vină metrouri de-acum încolo…nu faceţi nimic altceva decât să-i încurcaţi pe ceilalţi în timp ce „dansaţi” încercând să vă strecuraţi printre ei. Nu râdeţi…chiar seamănă cu un balet foarte prost. Ţopăie dintr-o parte în alta, mişcându-şi mâinile nu foarte graţios. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, seamănă cu dansurile din filmele indiene.

2. Cei care atunci când urcă scările nu se hotărăsc în ce parte vor să o ia şi de care te loveşti pentru că se opresc brusc.

3. Cei care se opresc în capul scărilor pentru a ajunge să-şi ia ziarul gratuit. Atenţie! Dacă sunt amândouă e şi mai bine, dar atunci luptă pe două fronturi, îşi întind mâinile în ambele direcţii. Evident că şi ei încurcă şi încetinesc restul călătorilor. Sunt 20 de persoane,cel puţin, care formează o coadă pentru a-şi lua ziarul. Aşa-i românul, dacă nu e coadă la care să stea…face el una. Asta poate nu e aşa grav, dar îmi aduc aminte că într-o dimineaţă, băiatul care livrează respectivele ziare încă nu apucase să le pună la locul lor. Spre ghinionul lui, a venit metroul. Stătea cu braţele întinse şi cu ochii închişi aşteptând să se termine coşmarul. S-au repezit pur şi simplu să-şi ia ziarul…cum pot ei să trăiască fără „bârfa” de dimineaţă?  

4. De-aici devine foarte interesant. Dacă nu stau la altă coadă, la sandwhich-uri, din cei 20 de dinainte care şi-au luat ziarul, 19 se apucă să-l citească. Ei merg încet şi cu ziarele deschise larg făcând imposibilă ocolirea lor. 

5. Când în sfârşit ajungi la treptele care coboară spre pasaj…trebuie să stai la o altă coadă. Sunt cel puţin 40 de persoane şi nu exagerez, care nu au realizat, sau au uitat mai bine zis, că poţi coborî pe scări şi de unul singur. Nu e nevoie de scări rulante. Îţi îndoi genunchii, unul după altul, treaptă cu treaptă şi înainte să-ţi dai seama, ai terminat de coborât scările. Aşa că persoanele rezonabile care vor să coboare pe scările „stabile” să le zicem aşa, trebuie să stea şi ei la coadă, aşteptând să se dea la o parte cei care speră în continuare să fie purtaţi până jos.

Cei din ultima categorie seamănă în mare parte cu nişte pinguini. Se mişcă încet de pe un picior pe altul încercând să ajungă puţin mai în faţă.

Spre norocul meu, odată ce cobor, e totuşi mai liber în pasaj, pentru că ai eliminat din start cele 40 de persoane care încă aşteaptă la scările rulante.

Şi asta se întâmplă zi de zi, cu precizia unui ceas elveţian. Aceleaşi situaţii, alte persoane. Pe mine mă amuză…sper că am reuşit să vă smulg şi vouă un zâmbet.

p.s. Citatul de la începutul postului îi aparţine Elenei…ea tot ce face…face „ca o floricică” 🙂

clisee

De ce nu mai spune nimeni ceea ce simte cu adevărat? De ce fraze ca „te iubesc!” „îmi pare rău!” sau „iartă-mă!” au devenit clişee şi toată lumea le evită pe cât se poate? S-a ajuns într-un punct în care te simţi ridicol să îţi exprimi sentimentele, de parcă asta ar fi ceva vulgar. 

E ok să înjuri, să scuipi, să te săruţi şi să te pipăi pe stradă, în public…dar e ruşinos să spui ceea ce simţi. Eşti considerat ridicol, fraier dacă îi spui unui prieten că înseamnă ceva pentru tine, şi că îi mulţumeşti că ţi-a fost alături la greu. Trăim cu impresia că ei oricum ştiu şi că nu mai e nevoie să le spunem. Şi chiar şi atunci când eşti conştient că nu ar trebui să fie aşa, când auzi unul dintre aceste „clişee” nu ştii cum să reacţionezi, dar primul instinct este să-ţi reprimi zâmbetul şi te simţi prost că te-ai gândit: „vai, cât de [penal] e gestul…”.

Este considerat „aiurea” ca un băiat să-ţi aducă un buchet de flori, să-ţi deschidă uşa sau să te ajute să te dai jos din maşină. Dar în schimb e perfect normal să-ţi vorbească cu apelative de gen „fă” sau „proastă” şi ocazional să-ţi mai dea o palmă…aşa, că te iubeşte.

Şi astea sunt foarte puţine din toate lucrurile care s-au întors cu susu-n jos. Ceea ce considerăm noi normal, puţinele lucruri şi principii care au rămas normale nu or să mai însemne nimic pentru generaţiile următoare, aşa cum nici pentru noi nu au rămas în picioare principiile părinţilor noştri. Dar am un presentiment că o să fie mai rău pentru ei decât a fost pentru noi.

Cuiva i-a mai păsat de noi. De ei cui o să îi pese?

 

Later edit: sunt perfect conştientă că sunt destule persoane care îşi exprimă sentimentele şi nu se încadrează în nici una din situaţiile de mai sus. Vroiam doar să evidenţiez faptul că e un fenomen în continuă creştere….

poveste…

Mirosea a lămîiţă. Asta e tot ce îşi aducea aminte despre ea, iar asta îl înnebunea. Cutreiera străzile sperînd să o întâlnească aşa cum se întâmplase şi-atunci. În ultimul timp imaginea ei îl însoţea peste tot. Fiecare persoană pe care o vedea, pe care o întâlnea, avea ceva din ea. Zâmbetul, privirea, gesturile, însă parfumul ei nu-l regăsea la nimeni. Era îngrozit de faptul că la un moment dat va începe să o uite. Se întâmpla deja ca în unele seri să încerce să-şi aducă aminte chipul ei şi nu reuşea. Poate tocmai de-asta era aşa disperat să o regăsească. Probabil că dacă ar fi văzut-o nu ar fi ştiut ce să-i spună, dar credea că la momentul respectiv o să spună cuvintele potrivite, oricare ar fi fost acestea.

Nopţile şi le petrecea alături de alte femei. Dar pe lângă ea, ele erau fade, şterse, nu aveau nimic special. De obicei băutura alunga dezgustul pe care-l simţea faţă de ele, dar o întrebare îl bântuia mereu: de ce  nu poate simţi liniştea, starea de bine, pe care i-o aducea băutura, şi-atunci când era treaz. Şi totuşi, nu putea să treacă peste faptul că din vina lui plecase. Ăsta era un alt motiv pentru care o căuta. Vroia să-şi demonstreze că poate îndrepta lucrurile, că poate să o readucă în braţele lui.

Se spune că nu dragostea sau ura sunt cele mai puternice sentimente. Cel mai mare impact îl are indiferenţa. El ştia asta, şi totuşi o tratase cu răceală fără motiv. Lucrurile au mers bine, până s-au înrăutăţit. Se obişnuise cu gândul că ea o să fie mereu alături de el, că o să fie lângă el dimineaţa şi că seara când se întoarce obosit de la muncă, o să-l aştepte în pat gata să i se ofere chiar dacă el nu vroia întotdeauna ce avea ea de oferit. În ultimul timp nu părea că mai vrea nimic. Ea devenise o fantomă. Dacă îi priveai din afară, exact asta ţi s-ar fi părut că vezi. Ea se agita pe lângă el, îi vorbea, se plimba prin casă după el, şi el nu o vedea, nu o auzea, nu îi simţea prezenţa. Era ca fotoliul sau măsuţa de cafea din mijlocul camerei de care te loveşti întotdeauna, până înveţi din instinct să o ocoleşti şi apoi uiţi că e acolo. Din cînd în când mai arunci pe ea pliante sau scrisori publicitare şi atât. Nu îţi e de alt folos.

Privind acum în urmă, nu-şi dădea seama cum de putuse să o ignore. Era o persoană minunată care îi fusese alături la bine şi la rău, care îl suportase cu calităţi şi defecte. Care îl inţelesese atunci când nimeni nu era capabil de asta şi îi fusese alături când toată lumea era împotriva lui. Şi el nu îi mulţumise niciodată pentru asta. Ea nu avea nevoie de nimic de la el, decât de o privire blândă şi o îmbrăţişare caldă. Câteodată astea sunt singurele lucruri de care ai nevoie pentru a înţelege că cineva te iubeşte cu adevărat. O singură privire care să-ţi spuna : „te iubesc” sau “mulţumesc” . Persoanele care se iubesc cu adevărat nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica.

Nu fusese niciodată în stare să îi spună că o iubeşte sau că îi pare rău, nu sincer în orice caz.  Nu realiza cum putuse să o ignore. Ce anume îl orbise ? Ce îl făcuse să uite de ea ?

Îşi dădea acum seama că o vreme nici nu conştientizase că plecase. Se aştepta în fiecare seară să intre pe uşă, zâmbitoare ca de obicei ca mai apoi să îi sară in braţe şi să îl acopere cu săruturi. Era minunat să vezi cum o fiinţă atât de mică poate să fie capabilă de atâta iubire. Spun mică, fiindcă el ar fi putut să o ridice cu o singură mână. Era considerabil mai mică de înălţime decât el. Însă ea nu mai venise, uşa nu se mai deschidea dupa ce o închidea el şi patul i se părea mai rece ca oricând. Târziu şi-a dat seama că asta chiar se întâmplase. Ea plecase şi nu mai avea de gând să se întoarcă. Şi-atunci a început disperarea, căutarea, agonia.

Însă regretele lui nu aveau să o mai aducă înapoi. Ea luase o decizie şi nu avea de gand să şi-o schimbe. Suferise mult prea mult în tăcere. Impropriu spus tăcere, încercase să-i spună de atâtea ori că s-a schimbat, că ceva e în neregulă, dar el nu o auzea, sau se prefăcea că nu o aude. Era mai convenabil decât să realizeze că întradevăr ceea ce se chinuiseră amândoi să construiască timp de ani întregi, o relaţie frumoasă şi de care puţini au parte în viaţă…se destrăma. El întotdeauna fusese genul de om căruia nu îi place să i se spună unde greşeşte. Dar în ignoranţa lui, nu şi-a dat seama că prin refuzul ăsta de a accepta greşelile, nu are de unde învăţa, şi-atunci greşelile se repetă, el fiind convins că face totul bine. Acest refuz o îndepărta din ce in ce mai mult. Încăpăţânarea lui de a se descurca singur şi de a nu o împovăra cu problemele lui o durea groaznic de tare. Şi ea făcea parte din viaţa lui ! De ce o excludea ?! Spre sfârşit, ea obişnuia să îl privească, să îl observe, fără ca el să ştie. Şi într-o zi şi-a dat seama : nu îl mai cunoştea. Nu mai ştia cine e, ce îi place, ce nu, care îi sunt interesele, şi cel mai mult o îngrozise faptul că el nu mai avea aşteptări. Nici pentru el, nici pentru EI. De la un timp toate faptele şi ideile lui se concentrau pe EU/MINE. Nu mai era vorba de NOI. Cândva, la un moment dat, ea ieşise din viaţa lui şi nu îşi dădea seama cum se întâmplase asta. Dar cel mai greu de suportat era faptul că ea ştia că el nu e aşa. Că nu vrea să se comporte aşa, dar dintr-un motiv sau altul lui i se pusese un văl pe faţa şi orice era în afara vălului, nu îi trezea interesul, nu era observabil, nu auzea, nu vedea. Şi ea era exact de cealaltă parte. Atât de aproape – îi simţea respiraţia, îi atingea buzele, îl privea in ochi – şi totuşi atât de departe – ce păcat, era de cealaltă parte a vălului.

A mai stat lângă el multă vreme de cînd observase lucrurile astea. De cele mai multe ori era iubita perfectă : nu îi reproşa nimic, încercase chiar să se schimbe să fie pe placul noilor lui gusturi, dar el tot nu o observa. Şi-atunci trecea în extrema cealaltă : făcea tot posibilul să îl enerveze, sau orice gest care într-un final i-ar fi atras atenţia. Metoda din urmă dădea rezultate cel mai des. Dar nu rezultatele pe care ea şi le dorea. El se trezea din visare, ieşea din lumea lui şi în loc să vadă eforturile ei disperate de a–l readuce lângă ea, vedea  mofturile unei copile, imaturitate sau pur şi simplu cicăleală. Câteodată i se făcea frică totuşi că poate ea vorbeşte serios şi avea de gând să plece, şi dădea impresia că şi-a revenit. Şi când în sfârşit simţea că îl ţine iar în braţe şi că el îi împărtăşeşte sentimentele, el aluneca din nou in lumea lui, lume în care ea nu îşi găsea locul. Din când în când se gândea că poate e vina ei, nu a lui, dar dacă el refuza să vorbeasca cu ea, ea de unde ar fi putut afla ?

Aşa că într-o zi a plecat. Se gândea că poate o să se trezească la realitate, dar spre surprinderea ei, el nici nu observase că a plecat. După ce îşi dusese lucrurile la o prietenă care fusese de acord să o găzduiască, se întorsese acasă, şi s-a urcat pe scara de incendiu aşteptând ca el să ajungă acasă şi să observe lipsa ei. Însă nu a fost aşa. El a intrat pe uşă, s-a descălţat, şi-a dat geaca jos, s-a învârtit puţin prin casă dând impresia că simţea că ceva nu mai e la locul lui, a îndreptat un tablou, a lipit colţul unui poster ce se dezlipise, a dus cana de pe măsuţa de cafea în bucătărie, a mutat un fotoliu ca apoi sa-l mute la loc, s-a mai uitat puţin prin cameră, s-a dus în dormitor, dar când nu şi-a adus aminte ce căuta acolo s-a lăsat păgubaş şi s-a îndreptat spre bucătărie. Si aici părea că e ceva în neregulă, dar nu si-a făcut prea mari bătăi de cap. A mâncat nişte resturi reci de pizza şi a adormit la televizor. Ea îl urmărise în tot acest timp cu speranţa că o să iasă val-vârtej pe uşă să o caute. Însă cu fiecare minut ce trecea, fiecare minut în care el nu-i simţea lipsa, speranţa ei se diminua, în final în inima ei rămânând doar cenuşa. O vreme s-a uitat la el cum doarme, dar şi-a dat seama. A realizat în sfârşit că se terminase. Că ea făcuse, tot ce îi stătea în putere şi chiar mai mult, să pună relaţia lor pe picioare, dar că ea singură nu avea cum să facă asta. Şi atunci a plecat.  

Trecuseră luni de atunci când, din intamplare l-a văzut peste stradă. L-a urmărit puţin. I se părea fascinant să observe cum se comportă în raport cu alte persoane, sau când nu e ea de faţa. Îl urmărea, fiindcă fizic era tot el, cel pe care îl iubea, chiar dacă el nu o mai iubea pe ea. La un moment dat el a observat-o, a rămas blocat, nu ştia ce să facă. Să traverseze strada să vorbeasca cu ea ? La început părea că nu ştia de unde s-o ia. Parcă o cunoştea, dar nu ştia de unde. Însă până să se dezmeticească el, ea a plecat. S-a uitat la el, i-a zâmbit aşa cum o făcea de fiecare dată şi-a plecat. 

Acum el îşi aducea aminte toate astea, o durere chinuitoare i-a sfâşiat inima şi a început să plângă. Se terminase. Era vina lui. Acum…nu mai mirosea a lămîiţă.