Andreea…

Azi am auzit o altă versiune a cântecului Umbrella al Rihannei…e cântat de Mandy Moore şi când l-am auzit…mi-ai venit în minte tu. Nu e ca şi când nu aş fi ştiut deja versurile…dar acum am început să plâng. M-am simţit exact ca în dimineaţa când m-am trezit după visul ăla oribil. Acum, după tot ce s-a întâmplat mi-am dat seama că visul ăla poate însemna de fapt altceva. Şi nu tu erai în pericol…şi eu nu am putut să te avertizez.

Nu am cuvinte să spun ce vreau să spun, aşa că recurg din nou la ajutorul muzicii…TE IUBESC!

 

When the sun shines, we’ll shine together
Told you I’ll be here forever
Said I’ll always be a friend
Took an oath, I’ma stick it out till the end

Now that it’s raining more than ever
Know that we’ll still have each other
You can stand under my umbrella

Anunțuri

cum poţi exprima ceva ce nu poate fi descris în cuvinte?

De ceva timp mă chinui să scriu postul ăsta, recunosc poate nu am încercat destul, deoarece P1010121abia acum am şi scris ceva. Alte dăţi mă uitam pe blog, vedeam cât a trecut de la ultimul post şi mă gândeam că ar fi bine să mai scriu ceva. Însă nu îmi găsesc cuvintele.

Vroiam să povestesc ce am făcut vacanţa asta, dar nu ştiu de unde să încep. A trecut totul prea repede şi parcă aş fi vrut să mai dureze.

Am fost la mare unde am râs, am plâns, am răscolit amintiri, am râs din nou şi mi-am petrecut timpul cu prieteni buni, de suflet.

Apoi am fost la ţară, la bunici, locul în care mă simt cu adevărat „acasă”. E uimitoare liniştea care mă cuprinde când ajung acolo. Liniştea care mă cuprinde de fiecare dată când nu sunt aici. Acolo mă simt de parcă pot să fiu eu, fără reţineri, fără ocolişuri. Acolo nu se aşteaptă nimeni la nimic din partea mea. Pot să mă port prosteşte şi să nu mă simt de parcă aş vrea să mă înghită pământul când fac vreo gafă.

Asta nu înseamnă că aici sunt falsă, nu. Numai că aici nu vreau să fiu eu. Cel puţin nu mai vreau să fiu eu. Aici nu mai ştiu cine sunt, cum ar trebui să mă port. Mi-a zis cineva că m-am schimbat. Nu ar fi fost nimic rău dacă nu venea din partea cuiva care ţine la mine şi la care ţin. M-am speriat pentru că nu vroiam să iasă asta la suprafaţă şi pentru că deja e prea târziu să mai fac ceva pentru că oricât de greu mi-ar fi să recunosc, schimbarea asta e definitivă.

Acolo timpul trece altfel. Acolo nu îţi pare rău că trece timpul, poate doar când vine momentul plecării.

Câteodată ai impresia că te trezeşti în aceeaşi zi, fără să se repete evenimentele. Pur şi simplu, ca şi când timpul ar sta în loc. Poţi să te bucuri de viaţă fără să îţi fie frică de faptul că îţi pierzi timpul degeaba. Aici, în schimb, timpul trece prea repede fără să apuci să faci nimic. Te trezeşti că a trecut o săptămână şi tu nici nu îţi aduci aminte când a început.

Aici mă simt de parcă aş sta pe loc şi văd cum se schimbă lumea în jurul meu cu repeziciune fără să pot să intervin cumva. Întind mâinile să mă agăţ de ceva, dar totul mi se scurge printre degete.

Cu toate astea, pot spune că vara a trecut…dureros în mare parte. Deoarece am crescut, deoarece trebuie să mă maturizez, deoarece lucrurile se schimbă, deoarece sunt neajutorată în faţa vieţii şi a timpului. Ca toţi de altfel. Am crescut şi văd lucrurile altfel. Realizez că oameni pe care îi credeam împliniţi sau mulţumiţi de viaţa lor, de fapt sunt plini de amărăciune şi regrete.  Realizez că oamenii pe care îi luasem ca model, după a căror viaţă mă ghidam şi spuneam: „Când o să fiu mare vreau să duc o viaţă la fel de liniştită ca a lui/ei” sunt de fapt la fel de nefericiţi ca mine. 

Cred că ceea ce vreau să spun, este că îmi e teamă. Nu ştiu ce urmează, tot ce a fost…nu mai este şi nu ştiu unde sunt acum. Deja nu mai sunt rătăcită. M-am pierdut cu totul.

 

 

Poza este făcută de Ana şi toate drepturile asupra ei îi aparţin…eu doar abuzez de talentul ei :p

cântec…

Azi am dat peste cântecul ăsta şi mi-a plăcut la nebunie. În mare parte pentru versuri. Pot să spun cu mâna pe inimă că am prieteni adevăraţi aşa că articolul ăsta îl dedic lor. 😀

Joshua Radin – Friend like you

I like the way you’re not afraid
You’ve got the world planned in your mind
People say you cannot do it
But they don’t know a friend like you

The girl you love has gone away
Still too young to know her heart
She’ll return her love renewed
Cause she’ll never find a friend like you

When I had no one to call
All the world had shut me down
I showed up at your door so blue
Thank God I had a friend like you

Any times I’ve gone without
A home, a meal, a pair of shoes
If you had three you’d give me two
There aint no other friend like you

„Râma e vierme?” „Cum să fie mă vierme? Râma e râmă!”

Şi ăsta e doar un exemplu de inteligenţă rară 🙂

Perla asta e perlă colectivă. Autoarele suntem eu şi Elena, desigur. Cine altcineva?

Perle de genul s-au adunat multe în trei ani de zile. Dar azi vă povestesc doar una 

Azi ne-am plimbat cu motocicleta, eu conduceam. Elena era în spate şi Maria în ataş. 🙂 Ţin să precizez că motocicleta era de fapt un scaun pe care stăteam eu cu Elena, ataşul Mariei era scaunul de lângă noi şi mai aveam şi un penar pe post de schimbător de viteze…sau cum se numeşte chestia aia de pe mâner de care roteşti 🙂 a fost SENZAŢIE!!! Dacă nu mă credeţi o să vă arăt şi poze 🙂 Elena chiar era speriată 🙂 Sunt unele poze în care ne bate şi vântul prin păr (Maria ne ţinea pe mine şi pe Elena de câte o şuviţă de păr, dar sunt sigură că dacă nu vă ziceam nu vă prindeaţi 😉 )

Aaaaa de menţionat este şi faptul ca ideea Elenei pentru o cască era de a îmi pune geanta ei în cap. 🙂 Genial, nu? Siguranţa trebuie să fie mereu pe primul loc!

Desigur că Ana nu a lipsit nici ea din peisaj. Ea a fost fotograful ca de obicei. Cred că îi e frică să se plimbe cu motocicleta noastră…prea periculos. Pozele vi le arăt mâine sau poimâine când le primesc.

Până atunci vă las cu poza asta ca să aveţi totuşi cu ce vă delecta :p

noi

de la stânga la dreapta: Ana, Maria Elena şi eu. 😀

se spune…

Eu şi Andreea…că nu îţi dai seama cu adevărat cât de mult iubeşti o persoană până nu o pierzi.

Ieri noapte m-am trezit dintr-un vis care m-a făcut să realizez cât de adevărată poate fi vorba asta. La propriu, până acum am fost ferită de astfel de „pierderi”. Nu am pierdut niciodată pe nimeni, fie ei membri ai familiei sau prieteni. Şi dacă s-a întâmplat, eram prea mică să mă fi ataşat de persoana respectivă şi pentru a conştientiza ce s-a întâmplat. Nu vreau să ştiu cum o să fie când, inevitabil, o să se întâmple. Mă refer la moarte, nu la o despărţire sau altceva de acest gen. Dacă durerea e la fel de mare ca aceea pe care am visat-o eu…prefer să nu realizez.

Visul meu e unul pe care toate persoanele îl au mai devreme sau mai târziu, alte persoane, ca şi mine de altfel, chiar de mai multe ori în viaţă. Moartea unui prieten, părinte, cunoştiinţă.

A început ca un vis normal, banal, pe care ai toate şansele să-l uiţi în momentul când ai deschis ochii. O conversaţie între trei prieteni la scara blocului. Apoi ea, s-a ridicat şi a plecat, mergând înainte, dar cu faţa spre noi. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, şi fără a putea să o avertizez, o maşină a dat peste ea. După asta am început să plâng şi să simt o durere mai puternică decât oricare alta.

Apoi nu a mai contat nimic. Lacrimile curgeau necontenit şi eu nu mai puteam să stau în picioare. Am început să o caut, deşi ştiam că nu am ce să găsesc. Nu vroiam decât să îi spun cât de mult ţin la ea, că a fost, îmi este şi îmi va fi mereu ca o soră. Cel mai mult vroiam să îmi cer iertare că în ultimul timp nu am mai putut să ne petrecem la fel de mult timp împreună aşa cum o făceam cu ceva timp în urmă. În timp ce încercam să-mi adun forţele şi să mă ridic de jos am văzut-o stând la scară, aşa cum stătuse înainte să se termine totul pentru ea. Ştiam că e imposibil, că nu îmi imaginasem totul, dar mi-am dat seama, că cineva mi-a acordat şansa să îmi cer iertare. Am vorbit, mi-am dat seama că nu e supărată pe mine, dar când a dispărut şi tot ce a rămas era un sentiment de goliciune, de pustietate…durerea a reînceput.

M-am trezit după asta. M-am spălat pe faţă, am vorbit cu mama şi apoi am început să îmi amintesc: fiecare imagine văzută, fiecare lacrimă vărsată în vis…pustietatea. M-am ridicat şi m-am dus la ea. Ea e vecina mea, ne cunoaştem de-o viaţă, şi am trecut împreună prin multe, şi bune şi rele. E mai mult decât „vecina” mea…e „sora” mea, aşa cum am mai spus. Când m-am dus la ea, nu vroiam decât să vorbesc cu ea, să ştiu că e bine, dar am avut o cu totul altă reacţie. Am strâns-o în braţe şi am început să plâng.  

Ştiam că nu fusese decât un vis, aşa cum ştiu de fiecare dată când visez. Dar de data asta a fost atât de real, încât abia când am ţinut-o în braţe mi-am dat seama cum ar fi fost să o pierd cu adevărat, ce ar fi însemnat ca visul meu să fi fost real.  

Povestirea asta nu e menită să aibă un efect moralizator, dar dacă ar fi să înţelegeţi ceva de aici e asta: spuneţi-le întotdeauna celor dragi ce simţiţi şi preţuiţi fiecare moment petrecut împreună.

Şi asta îmi aduce aminte de cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez:

„Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc!” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii…”

P.S. Articolul ăsta i-l dedic Andreei, pentru că am aflat cum m-aş simţi dacă ea nu ar mai fi în viaţa mea…

amintiri – partea a II-a

Prima zi în clasa a 10-a la noua clasă semăna oarecum cu cea dintr-a 9-a. Mai ales că m-am trezit iar cu o fată excesiv de prietenoasă care îmi întindea mâna pentru a face cunoştinţă.

– Bună! Eu sunt Ana!  Nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că o cunoştea pe Dana.

Expresia mea era aceeaşi din prima zi:

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, mai ales că aici colegii, mai multe colege de fapt, se cunoşteau deja şi nu păreau interesaţi de noile „achiziţii”. Era şi mai greu când Elena nu venea la şcoală. Şi asta se întâmpla destul de des, pentru că era mai bolnăvicioasă.

Ana stătea în bancă cu o fată, Maria. Nu ştiu de ce, dar era ceva ciudat cu ea. Nu părea dornică de a face conversaţie sau de a socializa, dar pentru Ana era o prietenă bună. Am presupus doar că nu agrea foarte multe persoane.      

Ele s-au cunoscut tot în prima zi de liceu, evident. O vreme nu au interacţionat cine ştie ce, dar după un semestru au început să se împrieteneasca. Asta e tot ce îmi aduc aminte din ceea ce mi-au povestit ele, sau ceea ce am înţeles. Nu e exclus să nu am dreptate. Memoria mea cam lasă de dorit, uneori.

Ana era genul de fată care se înţelegea bine cu toţi şi oricând era un conflict în clasă, ea era mereu acolo spunând că „cearta nu e o soluţie” şi părea că cea mai mare dilemă a ei era „de ce nu se pot înţelege toţi bine?”. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg că Ana era încă un copil. Un copil pentru care lumea era prea mare şi în mod clar nu era pregătit să înfrunte viaţa. Acum dupa 3 ani s-a schimbat, e mai puternică, dar încă speră la o lume mai bună şi e la fel de bună la suflet, dacă nu, chiar mai bună.

Probabil aceste observaţii asupra caracterului ei m-au făcut să mă apropii de ea. Părea singura din clasă cu care puteam să port o conversaţie şi, care ştiam că nu m-ar fi întors pe toate părţile apoi, să ma judece şi să mă analizeze.

Şi Maria lipsea destul de des, aşa că uşor, uşor eu cu Ana am devenit prietene. Presupun că noi două le-am apropiat pe Elena şi pe Maria şi în curând eram de nedespărţit.

Cu Maria e o altă poveste. Pe ea nu o puteam „citi” aşa de uşor ca pe Ana şi poate de-aia am fost atrasă de ea. Pe măsură ce am cunoscut-o mai bine am observat că majoritatea presupunerilor mele erau greşite. Avea un caracter foarte complex şi nici până în ziua de azi nu pot să spun că am ajuns să o cunosc în totalitate. Am observat totuşi că odată ce ajungi să o cunoşti mai bine, nu ţi se mai pare nimic ciudat la ea.

Mă aşteptam ca după o vacanţă de vară în care nu ne-am văzut, legăturile să se piardă. Dar spre surprinderea mea plăcută, nu a fost aşa.

Eram patru fete cu personalităţi total diferite. Poate că asta ne-a unit. Mereu aveam dezbateri şi ne contraziceam pe tot felul de teme. De obicei Maria făcea front comun cu Elena împotriva mea şi a Anei. Desigur că au fost momente, şi multe, în care eram toate trei împotriva Anei.

Nu de alta, dar spiritul ei poetic ne exaspera câteodată.

Cu toate astea, consider că asta e una din cele mai mari calităţi ale ei: abilitatea de a vedea frumuseţea în cele mai simple lucruri, de a se bucura de cele mai neînsemnate lucruri şi de a simţi tristeţea atunci când se pierde ceva cu o valoare care nu ţine de material.

Elena a fost sufletul „cvartetului”. Ea e cea care poate zâmbi atunci când lumea ei se dărâmă şi cea care mereu ne-a smuls zâmbete în cele mai grele perioade, cea care ne-a făcut să râdem din toată inima şi care ne-a arătat că problemele, oricât de mari ni s-ar părea, nu sunt decât frunze în vânt. Nu o să uit niciodată vorbele ei: „Ia-uite mă! Copiii mor de foame în Africa şi tu zici că asta-i problemă? Trecem noi şi peste asta!”

Maria era cea care ne aducea mereu cu picioarele pe pământ. Nu-i plăcea să se complice, mereu găsea varianta cea mai simplă şi eficientă de a rezolva o problemă şi era cea care găsea soluţii pe ultima sută de metri. De multe ori ne-a împins de la spate să facem ceva, chiar dacă şi ea trebuia motivată îndelung pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Eu…cred că eram „glasul raţiunii”. Cea care întorcea problema pe toate părţile şi făcea tot posibilul ca toate să iasă bine.   

 Au trecut 2 ani de când ne-am cunoscut. Ăsta e al treilea an de liceu cu ele şi ultimul din păcate, dar nu regret că le-am cunoscut şi mă bucur că fac parte din viaţa mea. Sper doar ca anii care or să treacă să nu ne schimbe cu nimic şi că o să rămânem mereu aceleaşi, mai mult surori decât prietene.  

 

 

 

amintiri – partea I

Era prima zi de liceu. Eram îngrozită de ideea că nu cunosc pe absolut nimeni, că va trebui să leg din nou prietenii de la zero şi ştiam şi că la vârsta aia copiii pot fi foarte răi. Aşa că m-am îndreptat spăşită spre curtea şcolii, traversând labirintul ce avea să fie timp de patru ani de zile liceul meu. Ajunsă la careu în dreptul literei clasei mele (şi-acum mă amuză că la liceu ne mai puneau să stăm în careu, nu ştiu de ce, e doar un mod de organizare până la urmă) şi am rămas uimită când o fată a venit să-mi întindă mâna şi să se prezinte:

– Eşti la G?

– Ăăă…da. Faţa mea probabil că avea o expresie tare ciudată. Ceva între spaimă si uşurare. Poate nu avea să fie aşa de rău până la urmă.

– Bună! Eu sunt Dana! În spatele ei, stătea altă fată gata să întinda şi ea mâna spre mine. Ea era Georgiana, „Geo” cum îi spuneam noi.

– Ăăă…Laura, îmi pare bine!

Am rămas în continuare cu expresia aceea tâmpă pe faţă pe măsură ce îmi cunoşteam noii mei colegi. Ne-am cunoscut şi diriginta. O fată tânără, poate prea tânărâ să ne facă nouă faţă. Şi ea era la fel de speriată de experienţa asta ca şi noi. Poate asta ne-a ajutat să ne înţelegem bine cu ea, aşadar nu i-am făcut probleme…prea mari.

Liceul era împărţit în trei corpuri, sau bine, patru dacă pui şi „debaraua” pe care ei o numeau corpul D. Doar două din cele trei corpuri fiind unite orecum. Primul era separat de o clădire de restul două. De fapt, nu de o clădire, ele făceau cândva parte din acelaşi imobil, dar acum aveau proprietari diferiţi. Din ce am aflat mai târziu, doar corpul C fusese construit cu intenţia de a găzdui o şcoală. Restul erau doar case foarte vechi, administrate astfel încât să poată servi drept instituţie de învăţământ. Cred că tuturor le-a luat mai bine de o lună să înveţe cum să ajungă la clasa lor sau măcar cum sunt organizate clasele.

Diriginta ne-a condus la clasa noastră, situată în corpul B. Toţi am fost surprinşi că elevii trebuiau să o ia prin subsol pentru a intra în corpul B, pentru că evident, cea mai uşoară cale de acces era rezervată profesorilor. Am trecut şi de acest şoc şi am ajuns într-un final la noi în clasă. Băncile din ultimele rânduri s-au ocupat cel mai repede, apoi cele din faţă. Până s-a întors doamna dirigintă noi am continuat să facem cunoştinţă. Cum era de aşteptat, puţini au rămas cât de cât apropiaţi cu cei cu care stătuseră de vorbă în primele săptămâni.

Şi-acum îmi aduc aminte şi, nu cred că o să uit vreodată cum am cunoscut-o pe Elena. Probabil că expresia tâmpă încă nu mi se ştersese de pe faţă aşa că nu aveam încă un coleg sau o colegă de bancă. În banca de lângă mine se aşezase o fată, şi ea părând la fel de speriată ca mine. Sau poate era doar plictisită? La uşă stătea mama ei probabil urmărind cum se descurcă „odorul” ei în prima zi de şcoală. Când a văzut că s-a aşezat singură în bancă, a intrat în clasă şi a îndemnat-o să se aşeze în bancă cu mine. Nu ştiu dacă faţa mea de tocilară a îndemnat-o să facă asta, sau dacă a prevăzut prietenia ce urma să ne lege, dar mă bucur că a făcut-o. Am stat cam jumătate de semestru în aceeaşi bancă. Apoi din diverse motive m-am mutat, dar Elena a rămas în continuare o prietenă pentru mine.

Clasa a 9-a a fost anul ignoranţei pentru mine. Mă bucuram de liceu cât puteam. Apoi, spre sfârşit am început să mă trezesc la realitate. Am văzut că mă plafonasem şi nu mai învăţam decât pentru note de trecere, sau mai mari unde se putea, profilul tehnic nu era unul în care puteam să mă menţin, aşa că am decis să mă transfer la o clasă de filologie, aşa cum spusesem că o să fac în momentul în care am intrat la clasă de tehnic.

Am rămas surprinsă când, în vară, înainte de diferenţe am aflat că şi Elena se transfera. M-a cuprins un val de recunoştinţă totuşi. Dacă am fi picat în aceeaşi clasă, nu ar fi trebuit să o iau iar de la capăt într-a 10-a. Aş fi cunoscut măcar o persoană şi încă una pe care o cunoşteam destul de bine. Spre norocul meu cunoşteam chiar mai multe. Eram 4 fete de la noi din clasă care s-au transferat înainte de începerea anului şcolar, şi încă una după o săptămână de când începuseră cursurile. Elena era singura cu care totuşi aveam vreo legătură.