Dor…

Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de „comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

cum poţi exprima ceva ce nu poate fi descris în cuvinte?

De ceva timp mă chinui să scriu postul ăsta, recunosc poate nu am încercat destul, deoarece P1010121abia acum am şi scris ceva. Alte dăţi mă uitam pe blog, vedeam cât a trecut de la ultimul post şi mă gândeam că ar fi bine să mai scriu ceva. Însă nu îmi găsesc cuvintele.

Vroiam să povestesc ce am făcut vacanţa asta, dar nu ştiu de unde să încep. A trecut totul prea repede şi parcă aş fi vrut să mai dureze.

Am fost la mare unde am râs, am plâns, am răscolit amintiri, am râs din nou şi mi-am petrecut timpul cu prieteni buni, de suflet.

Apoi am fost la ţară, la bunici, locul în care mă simt cu adevărat „acasă”. E uimitoare liniştea care mă cuprinde când ajung acolo. Liniştea care mă cuprinde de fiecare dată când nu sunt aici. Acolo mă simt de parcă pot să fiu eu, fără reţineri, fără ocolişuri. Acolo nu se aşteaptă nimeni la nimic din partea mea. Pot să mă port prosteşte şi să nu mă simt de parcă aş vrea să mă înghită pământul când fac vreo gafă.

Asta nu înseamnă că aici sunt falsă, nu. Numai că aici nu vreau să fiu eu. Cel puţin nu mai vreau să fiu eu. Aici nu mai ştiu cine sunt, cum ar trebui să mă port. Mi-a zis cineva că m-am schimbat. Nu ar fi fost nimic rău dacă nu venea din partea cuiva care ţine la mine şi la care ţin. M-am speriat pentru că nu vroiam să iasă asta la suprafaţă şi pentru că deja e prea târziu să mai fac ceva pentru că oricât de greu mi-ar fi să recunosc, schimbarea asta e definitivă.

Acolo timpul trece altfel. Acolo nu îţi pare rău că trece timpul, poate doar când vine momentul plecării.

Câteodată ai impresia că te trezeşti în aceeaşi zi, fără să se repete evenimentele. Pur şi simplu, ca şi când timpul ar sta în loc. Poţi să te bucuri de viaţă fără să îţi fie frică de faptul că îţi pierzi timpul degeaba. Aici, în schimb, timpul trece prea repede fără să apuci să faci nimic. Te trezeşti că a trecut o săptămână şi tu nici nu îţi aduci aminte când a început.

Aici mă simt de parcă aş sta pe loc şi văd cum se schimbă lumea în jurul meu cu repeziciune fără să pot să intervin cumva. Întind mâinile să mă agăţ de ceva, dar totul mi se scurge printre degete.

Cu toate astea, pot spune că vara a trecut…dureros în mare parte. Deoarece am crescut, deoarece trebuie să mă maturizez, deoarece lucrurile se schimbă, deoarece sunt neajutorată în faţa vieţii şi a timpului. Ca toţi de altfel. Am crescut şi văd lucrurile altfel. Realizez că oameni pe care îi credeam împliniţi sau mulţumiţi de viaţa lor, de fapt sunt plini de amărăciune şi regrete.  Realizez că oamenii pe care îi luasem ca model, după a căror viaţă mă ghidam şi spuneam: „Când o să fiu mare vreau să duc o viaţă la fel de liniştită ca a lui/ei” sunt de fapt la fel de nefericiţi ca mine. 

Cred că ceea ce vreau să spun, este că îmi e teamă. Nu ştiu ce urmează, tot ce a fost…nu mai este şi nu ştiu unde sunt acum. Deja nu mai sunt rătăcită. M-am pierdut cu totul.

 

 

Poza este făcută de Ana şi toate drepturile asupra ei îi aparţin…eu doar abuzez de talentul ei :p

ce-ar fi dacă…?

De cîte ori nu v-aţi pus întrebarea „Ce-ar fi fost dacă…?” Ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi luat-o la dreapta în loc de stânga, dacă aţi fi spus „da” în loc de „nu”, dacă aţi fi rămas atunci când aţi plecat?

Părerea mea e că nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă aţi avea şansa să vă întoarceţi şi să acţionaţi puţin diferit…consecinţele acţiunii ar fi aceleaşi. Poate ar veni mai târziu şi în alte împrejurări, dar ar fi mereu aceleaşi. Şi asta din simplul fapt că dacă rezultatul, consecinţele nu ar fi fost acelea pe care vreţi să le schimbaţi…nu v-aţi mai fi gândit să vă întoarceţi şi să acţionaţi diferit.

 Şi-atunci…cum puteţi obţine alt rezultat, dacă nu v-aţi gândit că există de la bun început?