Fun facts…II

Azi am realizat că cel puţin două conversaţii sunt standard la mine şi la Ioana (pentru necunoscători, Ioana e my big sister / older sună urât :p) ; ce e şi mai amuzant e subiectul conversaţiilor:

Eu: – Siso, mai ai bani să iei ceva bun?

Ioana: – Da. Ce „ceva bun” vrei?

Eu: – Nu ştiu, dar să fie cu ciocolată. :))

sau:

Ioana: – Vezi să iei şi tu „cico” dacă tot te duci până afară.

Eu: – Bine. De care „cico” să iau?

Ioana: – De care vrei tu, da’ să fie fără acid.

Şi culmea e, că de fiecare dată când adresăm aceste întrebări răspunsurile sunt mereu aceleaşi 🙂 Nu ştiu de ce insistăm…:p

Faptul că suntem surori ne ajută foarte mult să realizăm ce vrea să spună cealaltă de fapt când adresează o rugăminte. Aşa am aflat eu după vreo două, trei cereri de genul, că Ioana când zice că vrea parizer cu ciuperci, de fapt vrea cu ardei. Mi-a luat ceva să înţeleg ce nu-i convine şi de ce se strâmbă când vede ce am cumpărat de la piaţă 🙂

Anunțuri

se spune…

Eu şi Andreea…că nu îţi dai seama cu adevărat cât de mult iubeşti o persoană până nu o pierzi.

Ieri noapte m-am trezit dintr-un vis care m-a făcut să realizez cât de adevărată poate fi vorba asta. La propriu, până acum am fost ferită de astfel de „pierderi”. Nu am pierdut niciodată pe nimeni, fie ei membri ai familiei sau prieteni. Şi dacă s-a întâmplat, eram prea mică să mă fi ataşat de persoana respectivă şi pentru a conştientiza ce s-a întâmplat. Nu vreau să ştiu cum o să fie când, inevitabil, o să se întâmple. Mă refer la moarte, nu la o despărţire sau altceva de acest gen. Dacă durerea e la fel de mare ca aceea pe care am visat-o eu…prefer să nu realizez.

Visul meu e unul pe care toate persoanele îl au mai devreme sau mai târziu, alte persoane, ca şi mine de altfel, chiar de mai multe ori în viaţă. Moartea unui prieten, părinte, cunoştiinţă.

A început ca un vis normal, banal, pe care ai toate şansele să-l uiţi în momentul când ai deschis ochii. O conversaţie între trei prieteni la scara blocului. Apoi ea, s-a ridicat şi a plecat, mergând înainte, dar cu faţa spre noi. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, şi fără a putea să o avertizez, o maşină a dat peste ea. După asta am început să plâng şi să simt o durere mai puternică decât oricare alta.

Apoi nu a mai contat nimic. Lacrimile curgeau necontenit şi eu nu mai puteam să stau în picioare. Am început să o caut, deşi ştiam că nu am ce să găsesc. Nu vroiam decât să îi spun cât de mult ţin la ea, că a fost, îmi este şi îmi va fi mereu ca o soră. Cel mai mult vroiam să îmi cer iertare că în ultimul timp nu am mai putut să ne petrecem la fel de mult timp împreună aşa cum o făceam cu ceva timp în urmă. În timp ce încercam să-mi adun forţele şi să mă ridic de jos am văzut-o stând la scară, aşa cum stătuse înainte să se termine totul pentru ea. Ştiam că e imposibil, că nu îmi imaginasem totul, dar mi-am dat seama, că cineva mi-a acordat şansa să îmi cer iertare. Am vorbit, mi-am dat seama că nu e supărată pe mine, dar când a dispărut şi tot ce a rămas era un sentiment de goliciune, de pustietate…durerea a reînceput.

M-am trezit după asta. M-am spălat pe faţă, am vorbit cu mama şi apoi am început să îmi amintesc: fiecare imagine văzută, fiecare lacrimă vărsată în vis…pustietatea. M-am ridicat şi m-am dus la ea. Ea e vecina mea, ne cunoaştem de-o viaţă, şi am trecut împreună prin multe, şi bune şi rele. E mai mult decât „vecina” mea…e „sora” mea, aşa cum am mai spus. Când m-am dus la ea, nu vroiam decât să vorbesc cu ea, să ştiu că e bine, dar am avut o cu totul altă reacţie. Am strâns-o în braţe şi am început să plâng.  

Ştiam că nu fusese decât un vis, aşa cum ştiu de fiecare dată când visez. Dar de data asta a fost atât de real, încât abia când am ţinut-o în braţe mi-am dat seama cum ar fi fost să o pierd cu adevărat, ce ar fi însemnat ca visul meu să fi fost real.  

Povestirea asta nu e menită să aibă un efect moralizator, dar dacă ar fi să înţelegeţi ceva de aici e asta: spuneţi-le întotdeauna celor dragi ce simţiţi şi preţuiţi fiecare moment petrecut împreună.

Şi asta îmi aduce aminte de cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez:

„Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc!” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii…”

P.S. Articolul ăsta i-l dedic Andreei, pentru că am aflat cum m-aş simţi dacă ea nu ar mai fi în viaţa mea…