Dor…

Mi-e dor de uşi normale, de holuri înguste, de covoare şi perdele şi de mirosul mâncării gătite din suflet. Mi-e dor de mirosul de tutun amestecat cu mirosul parfumului bărbătesc. Mi-e dor de experimente ştiinţifice făcute în bucătărie, de duminicile de Formula 1 şi Discovery. Mi-e dor de horele dansate în bucătărie când făceam clătite, mi-e dor de mesele luate împreună la masa din bucătărie şi de „comorile” găsite în spatele bibliotecii. Mi-e dor de poveşti ascultate la pick-up sau pe casetă şi de poveşti văzute în imagini pe perete cu ajutorul proiectorului vechi, lipit cu scotch pe alocuri.

Mi-e dor de vremea când totul era mult mai simplu…mi-e dor….

impresii de călătorie?

Deşi week-end-ul ăsta se anunţa a fi unul liniştit, m-am trezit că temerile mele m-au urmat şi în „oaza mea de linişte”. Două nopţi, două vise. Primul a răsucit cuţitul într-o rană ce se chinuie să se vindece, al doilea mi-a adus lacrimi şi realizarea că mai devreme sau mai târziu tot o să pierd una din cele mai dragi fiinţe mie. Visul ăsta din urmă mi-a lăsat un gust amar…sunt furioasă la gândul că moartea nu iartă pe nimeni, că ne ia pe toţi puţin câte puţin odată cu moartea fiecărei persoane dragi până când nu mai avem nimic…dar cel mai mult sunt furioasă pentru că văd resemnarea din ochii ei, pentru că ştiu că a renunţat şi şi-a spus că a trăit destul. Sunt egoistă, ştiu. Dar oricât de pregătit ai fi…tot doare.

cum poţi exprima ceva ce nu poate fi descris în cuvinte?

De ceva timp mă chinui să scriu postul ăsta, recunosc poate nu am încercat destul, deoarece P1010121abia acum am şi scris ceva. Alte dăţi mă uitam pe blog, vedeam cât a trecut de la ultimul post şi mă gândeam că ar fi bine să mai scriu ceva. Însă nu îmi găsesc cuvintele.

Vroiam să povestesc ce am făcut vacanţa asta, dar nu ştiu de unde să încep. A trecut totul prea repede şi parcă aş fi vrut să mai dureze.

Am fost la mare unde am râs, am plâns, am răscolit amintiri, am râs din nou şi mi-am petrecut timpul cu prieteni buni, de suflet.

Apoi am fost la ţară, la bunici, locul în care mă simt cu adevărat „acasă”. E uimitoare liniştea care mă cuprinde când ajung acolo. Liniştea care mă cuprinde de fiecare dată când nu sunt aici. Acolo mă simt de parcă pot să fiu eu, fără reţineri, fără ocolişuri. Acolo nu se aşteaptă nimeni la nimic din partea mea. Pot să mă port prosteşte şi să nu mă simt de parcă aş vrea să mă înghită pământul când fac vreo gafă.

Asta nu înseamnă că aici sunt falsă, nu. Numai că aici nu vreau să fiu eu. Cel puţin nu mai vreau să fiu eu. Aici nu mai ştiu cine sunt, cum ar trebui să mă port. Mi-a zis cineva că m-am schimbat. Nu ar fi fost nimic rău dacă nu venea din partea cuiva care ţine la mine şi la care ţin. M-am speriat pentru că nu vroiam să iasă asta la suprafaţă şi pentru că deja e prea târziu să mai fac ceva pentru că oricât de greu mi-ar fi să recunosc, schimbarea asta e definitivă.

Acolo timpul trece altfel. Acolo nu îţi pare rău că trece timpul, poate doar când vine momentul plecării.

Câteodată ai impresia că te trezeşti în aceeaşi zi, fără să se repete evenimentele. Pur şi simplu, ca şi când timpul ar sta în loc. Poţi să te bucuri de viaţă fără să îţi fie frică de faptul că îţi pierzi timpul degeaba. Aici, în schimb, timpul trece prea repede fără să apuci să faci nimic. Te trezeşti că a trecut o săptămână şi tu nici nu îţi aduci aminte când a început.

Aici mă simt de parcă aş sta pe loc şi văd cum se schimbă lumea în jurul meu cu repeziciune fără să pot să intervin cumva. Întind mâinile să mă agăţ de ceva, dar totul mi se scurge printre degete.

Cu toate astea, pot spune că vara a trecut…dureros în mare parte. Deoarece am crescut, deoarece trebuie să mă maturizez, deoarece lucrurile se schimbă, deoarece sunt neajutorată în faţa vieţii şi a timpului. Ca toţi de altfel. Am crescut şi văd lucrurile altfel. Realizez că oameni pe care îi credeam împliniţi sau mulţumiţi de viaţa lor, de fapt sunt plini de amărăciune şi regrete.  Realizez că oamenii pe care îi luasem ca model, după a căror viaţă mă ghidam şi spuneam: „Când o să fiu mare vreau să duc o viaţă la fel de liniştită ca a lui/ei” sunt de fapt la fel de nefericiţi ca mine. 

Cred că ceea ce vreau să spun, este că îmi e teamă. Nu ştiu ce urmează, tot ce a fost…nu mai este şi nu ştiu unde sunt acum. Deja nu mai sunt rătăcită. M-am pierdut cu totul.

 

 

Poza este făcută de Ana şi toate drepturile asupra ei îi aparţin…eu doar abuzez de talentul ei :p

viaţa după reguli rutiere…

Azi, fiind din nou „copilotul” surorii mele la drum lung, urmărind indicatoarele rutiere am început să mă gândesc la faptul că sunt de foarte mare ajutor şi că e uimitor de uşor să te ghidezi după ele. Nimic suprinzător până aici. Dar cum ar fi, dacă viaţa noastră ar fi ghidată după astfel de indicatoare? Nu ar fi mult mai uşoară?

Cum ar fi, să avem benzile de sens cu opţiunea de a face la un moment dat stânga sau dreapta, dar să existe un semn de „interzis” atunci când suntem pe punctul de a o lua pe un drum greşit? Semnul de „drum cu denivelări” să apară cu câtva timp înainte să trecem printr-o perioadă grea, ca să fim pregătiţi. E mai uşor să depăşeşti o problemă, atunci când ştii că vine.  

Ar fi foarte folositor un semn care să spună „curbă deosebit de periculoasă” atunci când ne avântăm să facem o schimbare, când ne avântăm spre ceva ce nu cunoaştem prea bine şi nu ştim exact cum o să iasă şi ar trebui să fim mai atenţi, mai prudenţi. Poate am fi făcut mai puţine greşeli. 

Indicatorul cu „limitare de viteză” să ne aducă aminte să o luăm mai încet şi să ne amintim de lucrurile importante, atunci când suntem prinşi în val-vârtejul care ne inconjoară zi de zi. Din când în când să întâlnim o bornă kilometrică cu ajutorul căreia să ne dăm seama cât de aproape suntem de a ne îndeplini scopurile, idealurile.

Atunci când ne simţim rătăciţi, să întâlnim un indicator cu diverse destinaţii care să ne spună exact care ne sunt opţiunile şi încotro ne îndreptăm. De asemenea,  multora le-ar prinde bine un indicator cu „depăşire interzisă” ca să le spună când e mai bine să stea în banca lor.

Dar viaţa nu este aşa uşoară şi poate tocmai ăsta este farmecul ei. Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum ştie şi cum poate şi trebuie să facă ceea ce poate mai bine cu ceea ce i s-a dat. Cu toate astea, oamenii nu pornesc pe picior de egalitate, şi cei care au mai puţine ar putea să se ajute de indicatoare şi marcaje…

Ai vrea…

…să poţi să spui ce ai pe suflet. Ai vrea să poţi să verşi măcar un sfert din furia, ura şi frustrarea ce e vărsată asupra ta. Dar ce te faci atunci când vorbele tale nu ar face decât rău? Şi ţie şi persoanei care te-a făcut să-ţi doreşti asta în primul rând.

Ai vrea să plângi. Dar cum să plângi, când lacrimile ce le-ai vărsa au mai curs de-atâtea ori din acelaşi motiv? Ce semnificaţie mai au acum?

Ai vrea să lupţi să fie bine. Ai vrea să ţii unit ceva ce demult încearcă să se dezbine. Dar cum să reuşeşti când totul a fost sortit eşecului de la bun început? Nu a fost să fie…

Ai vrea să fie bine şi să fie fericite. Dar cum să faci asta când inimile lor sunt frânte şi refuză să se vindece?

Ai vrea ca persoana care îţi spune ţie că „O să fie bine!” să nu se facă în mii de bucăţi atunci când rămâne singură şi cea care oricum nu crede că o să mai fie vreodată bine.

Ai vrea ca eu să nu fi scris asta…dar cel mai mult îmi doresc eu ca articolul ăsta să nu fi fost despre mine…credeam că dacă scriu la persoana a doua o să se schimbe ceva.

se spune…

Eu şi Andreea…că nu îţi dai seama cu adevărat cât de mult iubeşti o persoană până nu o pierzi.

Ieri noapte m-am trezit dintr-un vis care m-a făcut să realizez cât de adevărată poate fi vorba asta. La propriu, până acum am fost ferită de astfel de „pierderi”. Nu am pierdut niciodată pe nimeni, fie ei membri ai familiei sau prieteni. Şi dacă s-a întâmplat, eram prea mică să mă fi ataşat de persoana respectivă şi pentru a conştientiza ce s-a întâmplat. Nu vreau să ştiu cum o să fie când, inevitabil, o să se întâmple. Mă refer la moarte, nu la o despărţire sau altceva de acest gen. Dacă durerea e la fel de mare ca aceea pe care am visat-o eu…prefer să nu realizez.

Visul meu e unul pe care toate persoanele îl au mai devreme sau mai târziu, alte persoane, ca şi mine de altfel, chiar de mai multe ori în viaţă. Moartea unui prieten, părinte, cunoştiinţă.

A început ca un vis normal, banal, pe care ai toate şansele să-l uiţi în momentul când ai deschis ochii. O conversaţie între trei prieteni la scara blocului. Apoi ea, s-a ridicat şi a plecat, mergând înainte, dar cu faţa spre noi. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, şi fără a putea să o avertizez, o maşină a dat peste ea. După asta am început să plâng şi să simt o durere mai puternică decât oricare alta.

Apoi nu a mai contat nimic. Lacrimile curgeau necontenit şi eu nu mai puteam să stau în picioare. Am început să o caut, deşi ştiam că nu am ce să găsesc. Nu vroiam decât să îi spun cât de mult ţin la ea, că a fost, îmi este şi îmi va fi mereu ca o soră. Cel mai mult vroiam să îmi cer iertare că în ultimul timp nu am mai putut să ne petrecem la fel de mult timp împreună aşa cum o făceam cu ceva timp în urmă. În timp ce încercam să-mi adun forţele şi să mă ridic de jos am văzut-o stând la scară, aşa cum stătuse înainte să se termine totul pentru ea. Ştiam că e imposibil, că nu îmi imaginasem totul, dar mi-am dat seama, că cineva mi-a acordat şansa să îmi cer iertare. Am vorbit, mi-am dat seama că nu e supărată pe mine, dar când a dispărut şi tot ce a rămas era un sentiment de goliciune, de pustietate…durerea a reînceput.

M-am trezit după asta. M-am spălat pe faţă, am vorbit cu mama şi apoi am început să îmi amintesc: fiecare imagine văzută, fiecare lacrimă vărsată în vis…pustietatea. M-am ridicat şi m-am dus la ea. Ea e vecina mea, ne cunoaştem de-o viaţă, şi am trecut împreună prin multe, şi bune şi rele. E mai mult decât „vecina” mea…e „sora” mea, aşa cum am mai spus. Când m-am dus la ea, nu vroiam decât să vorbesc cu ea, să ştiu că e bine, dar am avut o cu totul altă reacţie. Am strâns-o în braţe şi am început să plâng.  

Ştiam că nu fusese decât un vis, aşa cum ştiu de fiecare dată când visez. Dar de data asta a fost atât de real, încât abia când am ţinut-o în braţe mi-am dat seama cum ar fi fost să o pierd cu adevărat, ce ar fi însemnat ca visul meu să fi fost real.  

Povestirea asta nu e menită să aibă un efect moralizator, dar dacă ar fi să înţelegeţi ceva de aici e asta: spuneţi-le întotdeauna celor dragi ce simţiţi şi preţuiţi fiecare moment petrecut împreună.

Şi asta îmi aduce aminte de cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez:

„Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc!” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii…”

P.S. Articolul ăsta i-l dedic Andreei, pentru că am aflat cum m-aş simţi dacă ea nu ar mai fi în viaţa mea…

rătăcită…

Mă pierd în iluzii, în dorinţe…când ar trebui să dau piept cu viaţa. Mă las năpădită de dorinţe noi şi vechi. Mă întind spre cele noi uitându-mă cum se destramă cele vechi, nu pentru că nu mai vreau aceleaşi lucruri, ci pentru că nu mai ştiu cum să fac să le obţin. De ce au ieşit toate la suprafaţă tocmai acum? Acum când am nevoie de realism, mă izolez în lumea mea.

Toţi se aşteaptă de la mine să reuşesc, să fac tot ce mi-am propus şi mai mult de atât…dar nu ştiu dacă mai pot. Mi-am pierdut încrederea în mine tocmai acum când aveam cel mai mare nevoie de ea. Poate că m-am supra-estimat.

Lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Dorinţele, aşteptările se schimbă şi mie mi-e frică de schimbare…ghinionul meu, nu?

 M-am izolat de toţi şi toate. Nu ştiu de ce, probabil mă ascund de ceva, încerc să evit ceva, dar nici eu nu ştiu ce. Nu vreau să realizez anumite lucruri. Am observat că mi-e frică de oameni. Merg pe stradă şi mă feresc de ei. Merg pe stradă şi sper să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut.

Încă sper că e doar o fază…până atunci, rătăcesc…