Vis…

Azi mi-a urat cineva „vise plăcute”, eu am zâmbit în sinea mea şi mi-am spus „mai bine lasă”…Au trecut vreo 6 luni şi după atâta vreme subconştientul meu vrea să mă chinuie.

I-am spus să nu mă mai caute, că aşa îmi va fi mai uşor să trec peste, dar după 6 luni m-a găsit într-un fel sau altul. M-a găsit în visele mele şi vine şi mă ţine în braţe. Nu ar fi nimic rău în asta, dar asta numai dacă aş ştii că atunci când mă trezesc, nu i-aş simţi mirosul pielii, nu aş avea gustul lui pe buzele mele şi căldura pielii lui pe obraz, de parcă chiar aş fi dormit cu capul pe pieptul lui. Mi s-ar fi părut mai normal ca visele astea să vină atunci, când rana era proaspătă. Dar presupun că abia acum, când nu îl mai urăsc pentru indiferenţa lui, când nu îmi mai doresc să îl fac să sufere prin cuvintele mele pline de amărăciune, când nu îl mai dispreţuiesc că m-a înlocuit atât de uşor…bine, nu atât de mult…când am reînceput să îmi trăiesc viaţa, cred că abia acum pot să recunosc că mi-e dor şi că în adâncul sufletului mi-aş fi dorit să mă caute, să îmi arate că îi pasă, chiar dacă asta nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile.

E ciudat cum se schimbă lucrurile şi cât de schimbători suntem noi oamenii. Cum ne facem jurăminte pentru toată viaţa care peste câtva timp poate nu mai înseamnă nimic. Cum poţi să mai crezi în iubire când zi de zi ţi se demonstrează că şi sentimentele au devenit bunuri de vânzare, ca orice altceva, gata să fie uitate sau schimbate atunci când apare ceva mai nou, mai frumos, mai strălucitor sau pur şi simplu, mai interesant?

Am devenit sceptică, cinică poate şi mă deranjează chestia asta. De fiecare dată când aud pe cineva că spune: „nu ne vom despărţi niciodată”, „o să te iubesc mereu” sau alte dulcegării de genul, reacţia mea imediată e (şi din lipsă de cuvinte care să aibă aceeaşi însemnătate în română, o să folosesc limba engleză) „Yeah, right!”.

Concluzie nu am, dar aş vrea totuşi, ca acum când mă duc la culcare să nu îl mai visez. Noaptea era singurul moment al zilei pe care îl aşteptam cu nerăbdare, acum mi-a luat şi plăcerea asta….

 

Your fingertips across my skin
The palm trees swaying in the wind
Images
You sang me Spanish lullabies
The sweetest sadness in your eyes
Clever trick

Well, I never want to see you unhappy
I thought you’d want the same for me

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should’ve known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

We walked along a crowded street
You took my hand and danced with me
Images
And when you left, you kissed my lips
You told me you would never, never forget
These images

No

Well, I’d never want to see you unhappy
I thought you’d want the same for me

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should’ve known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

I cannot go to the ocean
I cannot drive the streets at night
I cannot wake up in the morning
Without you on my mind
So you’re gone and I’m haunted
And I bet you are just fine

Did I make it that
Easy to walk right in and out
Of my life?

[Chorus]
Goodbye, my almost lover
Goodbye, my hopeless dream
I’m trying not to think about you
Can’t you just let me be?
So long, my luckless romance
My back is turned on you
Should have known you’d bring me heartache
Almost lovers always do

Anunțuri

se spune…

Eu şi Andreea…că nu îţi dai seama cu adevărat cât de mult iubeşti o persoană până nu o pierzi.

Ieri noapte m-am trezit dintr-un vis care m-a făcut să realizez cât de adevărată poate fi vorba asta. La propriu, până acum am fost ferită de astfel de „pierderi”. Nu am pierdut niciodată pe nimeni, fie ei membri ai familiei sau prieteni. Şi dacă s-a întâmplat, eram prea mică să mă fi ataşat de persoana respectivă şi pentru a conştientiza ce s-a întâmplat. Nu vreau să ştiu cum o să fie când, inevitabil, o să se întâmple. Mă refer la moarte, nu la o despărţire sau altceva de acest gen. Dacă durerea e la fel de mare ca aceea pe care am visat-o eu…prefer să nu realizez.

Visul meu e unul pe care toate persoanele îl au mai devreme sau mai târziu, alte persoane, ca şi mine de altfel, chiar de mai multe ori în viaţă. Moartea unui prieten, părinte, cunoştiinţă.

A început ca un vis normal, banal, pe care ai toate şansele să-l uiţi în momentul când ai deschis ochii. O conversaţie între trei prieteni la scara blocului. Apoi ea, s-a ridicat şi a plecat, mergând înainte, dar cu faţa spre noi. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, şi fără a putea să o avertizez, o maşină a dat peste ea. După asta am început să plâng şi să simt o durere mai puternică decât oricare alta.

Apoi nu a mai contat nimic. Lacrimile curgeau necontenit şi eu nu mai puteam să stau în picioare. Am început să o caut, deşi ştiam că nu am ce să găsesc. Nu vroiam decât să îi spun cât de mult ţin la ea, că a fost, îmi este şi îmi va fi mereu ca o soră. Cel mai mult vroiam să îmi cer iertare că în ultimul timp nu am mai putut să ne petrecem la fel de mult timp împreună aşa cum o făceam cu ceva timp în urmă. În timp ce încercam să-mi adun forţele şi să mă ridic de jos am văzut-o stând la scară, aşa cum stătuse înainte să se termine totul pentru ea. Ştiam că e imposibil, că nu îmi imaginasem totul, dar mi-am dat seama, că cineva mi-a acordat şansa să îmi cer iertare. Am vorbit, mi-am dat seama că nu e supărată pe mine, dar când a dispărut şi tot ce a rămas era un sentiment de goliciune, de pustietate…durerea a reînceput.

M-am trezit după asta. M-am spălat pe faţă, am vorbit cu mama şi apoi am început să îmi amintesc: fiecare imagine văzută, fiecare lacrimă vărsată în vis…pustietatea. M-am ridicat şi m-am dus la ea. Ea e vecina mea, ne cunoaştem de-o viaţă, şi am trecut împreună prin multe, şi bune şi rele. E mai mult decât „vecina” mea…e „sora” mea, aşa cum am mai spus. Când m-am dus la ea, nu vroiam decât să vorbesc cu ea, să ştiu că e bine, dar am avut o cu totul altă reacţie. Am strâns-o în braţe şi am început să plâng.  

Ştiam că nu fusese decât un vis, aşa cum ştiu de fiecare dată când visez. Dar de data asta a fost atât de real, încât abia când am ţinut-o în braţe mi-am dat seama cum ar fi fost să o pierd cu adevărat, ce ar fi însemnat ca visul meu să fi fost real.  

Povestirea asta nu e menită să aibă un efect moralizator, dar dacă ar fi să înţelegeţi ceva de aici e asta: spuneţi-le întotdeauna celor dragi ce simţiţi şi preţuiţi fiecare moment petrecut împreună.

Şi asta îmi aduce aminte de cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez:

„Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc!” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii…”

P.S. Articolul ăsta i-l dedic Andreei, pentru că am aflat cum m-aş simţi dacă ea nu ar mai fi în viaţa mea…